În repetate rînduri m-am pronunţat împotriva creării unui astfel de Agenţii şi în continuare sînt categoric împotriva creării unui Minister dedicat, argumentîndu-mi poziţia într-un articol precedent într-un mod cît se poate de explicit şi accesibil.

Repere teoretice şi noţiuni de bază:

Voi încerca acum să revin asupra unor concepte teoretice folosite în Gestiune, dezvoltate şi preluate în teoriile referitoare la organizaţii şi sisteme. Aceste teorii sînt actualmente destul de numeroase, fiecare dintre ele abordînd una sau mai multe dimensiuni a ceea ce numim noi astazi „organizaţie”.

Fiind imposibil, ţinînd cont de suport, să trec respectiva decizie prin mulineta fiecărei din aceste teorii, voi alege doar una, dar voi face din cînd în cînd referinţă şi la altele.

Teoria aleasă, printr-un hazard absolut hilar, se cheamă „Teoria agenţiei”. Ea operează cu următoarele noţiuni şi concepte: părţile interesate (stakeholders), obiective individuale şi organizaţionale, mandat, costuri tranzacţionale legate de negocierea obiectivelor, noţiunea de risc şi amenajarea lui, costurile de control şi subordonare ca expresie al unui contract prealabil.

Teoria agenţiei (ori teoria mandatelor), atacă postulatul iniţial conform căruia întreprinderea (firma) este un actor unic (conceptul de cutie neagră – black box) pentru a pune accentul pe divergenţele de interese potenţiale între diferite părţi interesate (ex: relaţiile între management, acţionari şi creancieri). Comportamentul întreprinderii rezultă deci dintr-un proces complex de echilibrare care generează inevitabil un anumit număr de costuri numite costuri de agenţie sau tranzacţionale care sînt necesare pentru ca managerii, spre exemplu, să adopte un comportament conform aşteptărilor acţionarilor care i-au mandatat.

Am ales acest cadru teoretic pentru că este unul din rarele care încearcă să pună în paralel teoriile financiare şi cele organizaţionale, interesîndu-mă bineînțeles mai mult de organizaţii decît de firme (care sînt şi ele, bineînţeles, una din formele de organizaţii).

Părţile interesate: cine sînt ele?

Pentru a discuta despre costurile de tranzacţie legate de crearea „Agenţiei pentru relaţia cu diaspora” este necesar, în primul rînd, să înţelegem cine sînt părţile interesate implicate în acest proces. Vom începe de la cele mai evidente:

1. Asociaţiile din diasporă care au făcut lobby pentru crearea unei astfel de instituţii şi cele care nu s-au alăturat apelului

2. Executivul şi reprezentanţii săi

3. Parlamentarii care au condiţionat votul pentru alegerea Preşedintelui cu acel al creării Agenţiei.

Uitații

Există însă şi alţi actori care, deliberat ori ba, dar au fost mai puţin consideraţi ori uitaţi cu desăvîrşire:

1. Cetăţenii emigraţi care nu sînt afiliaţi asociaţiilor

2. Cetăţenii RM care au rămas în ţară şi care plătesc impozite

3. Agenţii economici din RM care sînt direct afectaţi de exodul masiv al forţei de muncă

4. Autorităţile ţărilor care sînt destinaţia principală a emigraţilor din RM.

În cele ce urmează voi încerca, grupînd anumiţi actori, să trec în revistă fiecare din aceste părţi interesate, încercînd să delimitez obiectivele lor şi să identific costurile de tranzacţie care le sînt caracteristice.

Asociaţiile din diasporă şi emigraţii neafiliaţi lor

După cum menţionam mai sus, orice organizaţie, chiar cît de mică, generează automat costuri de tranzacţie. În cazul asociaţiilor obşteşti sau ONG-urilor aceste costuri sînt relativ mici, reeşind din însăşi esenţa ONG-urilor. La baza lor stă noţiunea de liberă asociere (sau disociere) a două sau mai multe persoane. Lipsa unei constrîngeri în a negocia obiectivele personale face ca asociaţiile să funcţioneze fără necesitatea elaborării mandatelor complexe, fără a suporta costuri de control inerente execuţiei mandatului. În cazul în care apare necesitatea unor negocieri, de cele mai multe ori are loc ruptura de asociere (contract), căci indivizii nu prea sînt predispuşi să abandoneze gradul de libertate individual, nivelul de constrîngeri fiind cvazi-inexistent. Din momentul în care avantajul individual aşteptat de la apartenenţa la un grup este perceput ca unul superior avantajelor pe care individul le primeşte realmente, contractul de asociere este reziliat.

Această libertate de asociere şi, respectiv, libertate în acţiuni cu costuri tranzacţionale inerente mici constituie forţa şi atuul principal al asociaţiilor. Detaliu care pare a fi neglijat de unii reprezentanţi ai diasporei, ei propunînd scheme de instituţionalizare şi ierarhizare (crearea de consilii ale diasporei, spre exemplu) absolut nejustificate şi generatoare de costuri tranzacţionale suplimentare.

Ceea ce este important de menţionat aici este faptul că obiectivele afişate ale unei organizaţii nu coincid niciodată cu obiectivele reale, care, după cum menţionam, sînt o sumă vectorială ale obiectivelor individuale ale părţilor interesate.

Această constatare este un factor major în analiza ulterioară a activităţii asociaţiilor din diasporă. Ca şi oricare asociaţie auto-constituită, asociaţiile comunitare nu-şi capătă legitimitatea decît à posteriori, în special atunci cînd afişează obiective ce implică alte părţi interesate – membrii diasporei neafiliaţi, or, marea majoritate a ONG-urilor asta spun: ei reprezintă emigraţii originari din RM.

Pentru a vedea care sînt obiectivele emigraţilor neafiliaţi putem utiliza o grilă de lectură maslowiană aplicabilă, de fapt, oricărui individ. În urma numeroaselor discuţii pe care le-am avut cu co-naţionalii noştri am ajuns la concluzia că obiectivele lor gravitează în jurul următoarelor subiecte:

* Sursă de venit stabilă (caută de muncă)

* Locuinţă (caută un loc de trai ieftin şi accesibil)

* Acte (regularizare, permis de muncă, libera circulaţie, protecţie socială în ţara-gazdă)

* Mijloace de transport cu RM ieftine şi accesibile (atît transport, cît şi marfă)

* Aducerea apropiaţilor în scopul de a reîntregi familiile

* Amenajarea odihnei şi cultului (necesitatea de a se regăsi în grup, de a asista la concerte şi spectacole în română, frecventarea bisericii, carte românească şi ziare, învăţarea limbii române de către copiii lor)

* Recunoaştere şi respect în sînul comunităţii

În cazul în care asociaţiile reuşesc să răspundă acestor preocupări, ele capătă legitimitatea atît rîvnită. Cu cît mai mult vectorul real al obiectivelor organizaţiilor comunitare coincide cu obiectivele sus-citate, cu atît notorietatea asociaţiei este mai importantă, în special dacă sînt şi materializate. În consecinţă, putem deci concluziona că notorietatea (reprezentativitatea) asociaţiilor nu depine in fine de nr. de asociaţi (care este doar un indicator, deşi deloc neglijabil), ci de concordanţa obiectivelor lor cu obiectivele indivizilor. Astfel, o mică asociaţie de doar 2-3 persoane poate avea o legitimitate mult mai mare decît un grup întreg de lobby ce nu răspunde direct la necesitatea emigraţilor. Legitimitatea şi credibilitatea asociaţiilor este vitală pentru ele, dacă ţinem cont şi de un alt obiectiv implicit, neafişat şi tacit al oricărei organizaţii: perenizarea ei.

Dacă am face un scurt-circuit şi am omite din ecuaţie asociaţiile obşteşti cu obectivele lor afişate şi reale, unicul domeniu care ar justifica crearea unei Agenţii sau Departament (pînă la urmă, nu apelaţiunea este importantă ci obiectivele organului creat) şi ar raspunde obiectivelor emgraţilor este asigurarea continuităţii culturale şi suportul asociaţiilor care contribuie la realizarea acestui obiectiv.

Executivul şi politicienii

Din cîte menţionam mai sus, obiectivele afişate şi obiectivele reale ale oricărei organizaţii nu coincid niciodată. Teoria agenţiei în ştiinţile organizaţionale şi, în special, cea legată de problemele de guvernare (governance) menţionează un obiectiv al guvernanţilor, niciodată afişat, care pare a fi unul din cele mai importante: perenizarea funcţiei – una din sursa majoră a costurilor transacţionale între mandatant şi mandatar. În organizaţia care se cheamă „stat” aceste costuri sînt exprimate în procesul democratic. Este binecunoscută fraza lui W. Churchill care zicea că democraţia este un sistem rău dar este cel mai puţin rău din toate sistemele. Costurile de transacţie în democraţie sînt enorme şi aceasta explică, în mare parte, existenţa simpatizanţilor pentru regimuri autocratice, unde aceste costuri par a fi mai mici la prima vedere. Dar istoria a demonstrat că riscul inerent dictaturilor este enorm şi costurile finale pentru societate sînt mult mai mari (noi o simţim pe pielea noastră, nu?).

Daca e să facem referinţa la o altă teorie, teoria sistemelor, apoi ar trebui să definim democraţia ca un sistem dinamic, or orice sistem dinamic tinde spre un echilibru inert (dictatură sau hiper-corupţie). Pentru a-l menţine dinamic este necesar de a asigura o forţa entropică constantă (principiul separării puterilor, imposibilitatea de a fi reales la infinit în funcţia majoră a statului şi

obligativitatea alegerilor, presa independentă, ONG-uri puternice, etc., etc.) care, altfel spus, şi sînt unele din costurile tranzacţionale.

Această digresiune îşi are importanţa ei, căci ne va ajuta să înţelegem mai bine rolul ONG-urilor într-o societate democratică. Cu cît mai bun este sitemul democratic, cu atît mai mic este rolul ONG-urilor, care, în definitivă, nu au nevoie să menţina o presiune inutilă asupra puterii, ea executînd corect mandatul acordat de către alegători, dar se consacră asupra atingerii altor scopuri, diferite de cel al exersării sau influenţării actului de guvernare. Cu alte cuvinte, nu generează costuri tranzacţionale în afara celor existente deja în urma procesului democratic. În ultimii ani a apărut şi se dezvoltă conceptul de democraţie participativă, ceea ce nu este altceva decît o dovadă a disfuncţionării proceselor democratice de bază. Guvernanţii au constantă nevoie de a comunica, a colecta feedback, diminuînd astfel riscurile legate de principalul obiectiv: perenizarea lor la putere. ONG-urile au tendinţa de a uita partea „NG” din abreviatura sa, şi acest fenomen este rezultatul direct al devierii vectorului de obiective organizaţionale sub presiunea indivizilor ce îşi urmăresc scopurile proprii. „Puterea este afrodiziacul suprem”, spunea H. Kissinger.

Ţinînd cont de cele relatate mai sus, este absolut natural ca reprezentanţii Executivului să favorizeze crearea unor instituţii ce le-ar facilita atingerea obiectivelor proprii. Crearea aşa numitului Consiliu al diasporei, în frunte cu însăşi Prim-Ministru, este un exemplu elocvent în acest sens.

În condiţiile în care practic 25-30% de alegători se află în străinătate şi, în special, în condiţiile disfuncţionării sistemului democratic, guvernanţii caută pîrghii pentru a amenaja funcţia de perenizare, generîng costuri trazacţionale suplimentare şi creînd structuri care, automat, vor genera alte costuri…

Or, reprezentanţii puterii ar trebui constrînşi sa-şi respecte programele în baza cărora au fost aleşi (mandatul) pentru (de ce nu?) a fi re-aleşi în continuare.

Contribuabilii din Republica Moldova

În procesul creării Agenţiei pentru relaţia cu diaspora, această parte interesată a fost uitată într-un mod scandalos şi flagrant. Este binecunoscut faptul că o bună parte din PIB-ul RM provine din remitenţe. Dar să nu uităm că cealaltă parte este creată de contribuabili care activează pe teritoriul ţării. Şi dacă creăm condiţii favorabile emigraţilor, acordîndu-le o atenţie superioară celor din ţară, riscăm să creăm conflicte inextricabile. Orice politică de discriminare, chiar şi pozitivă (dacă e să ţinem cont de faptul că emigraţii sînt actualmente defavorizaţi din p.d.v. al actului de guvernare), este generatoare de conflicte. Atunci cînd vorbeam de notorietatea asociaţiilor comunitare din străinătate nu am pomenit de o altă latură – notorietatea lor în RM. Dacă pînă în prezent cetăţenii statului RM vedeau în ONG-urile din străinătate un suport şi un factor de presiune asupra guvernanţilor pentru ca ei să nu uite şi de obiectivele afişate pe lingă cele neafişate, asupra cărora lucrează intens oricum, discriminarea pozitivă, or crearea unei Agenţii (ori, şi mai grav, al unui Minister) este o formă a discriminării pozitive, poate inversa această tendinţă. Din păcate, acest proces a început deja. Am citit comentarii extrem de dure la adresa asociaţiilor din diasporă pe siturile care au publicat apelul referitor la crearea Ministerului. Fondate de această dată.

Să nu fie conştienţi reprezentanţii asociaţiilor de acest pericol? Ori vectorul obiectivelor a luat-o razna de tot?

Agenţii economici din Republica Moldova şi investitorii străini

Mitul despre o forţă de muncă ieftină, bine formată şi accesibilă în RM, pare, în sfîrşit, să fie pulverizat. Dacă acum 20-15 ani Republica Moldova suferea de o lipsă totală de cadre în domeniul comercial şi managerial (White Collars), astăzi situaţia este diametral opusă. Am auzit pentru prima dată despre lipsa de forţă de muncă calificată (Blue Collars) acum 7-8 ani in urmă, în discuţia cu un întreprinzător local din Cimişlia. De ce a fost nevoie de un timp atît de îndelungat pentru a conştientiza acest lucru la nivel înalt, rămîne un mister pentru mine ca şi multe alte mistere din RM. E o problemă de conflict între formele de obiective, cred.

Agenţii economici şi-ar dori un organism de tipul Agenţiei în fază de creare pentru a comunica şi atrage persoane calificate din rîndurile emigraţilor. Circa 7000 de posturi de muncă ar fi vacante conform Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă la data de 15/06/2012.

Problema este alta: salariile pe care le pot oferi (sau doresc să le ofere) aceşti agenţi. Feedback-ul pe care am avut ocazia să-l recuperez de la mulţi emigraţi (în special, de la cei nou-sosiţi) este unul extrem de clar: „De lucru în RM este, dar salariile nu sînt atractive”. Pe de altă parte, aşteptările întreprinzătorilor din ţară este unul absolut deviat de la normalitate. Dacă în occident omul de afaceri este satisfăcut cu o rentabilitate de 15-30%, businessman-ul moldovean nu acceptă o rentabilitate mai mică de 75-100%. Exemple am văzut destule pentru a putea afirma spusele fără mare risc de a fi tendenţios şi fără a fi nevoit să caut statistici. O normalizare a relaţiilor de producere, un respect elementar faţă de salariat şi munca lui sînt valori care lipsesc şi care ar trebui dezvoltate în RM.

Şi un alt aspect: salariaţii potenţiali emigraţi activează rareori în domeniul de competenţă iniţial. A-i considera calificaţi este încă o greşeală – deprinderile contează uneori tot atît cît competenţa tehnică, dacă nu mai mult.

Recent am avut ocazia să discut cu o persoană revenită în ţară după mai mult de 10 ani de emigraţie. Activînd într-un domeniu bazat pe competenţe (medical) persoana respectivă nu poate relua activitatea (într-un mod cît se poate de firesc) fără a urma o formaţiune de re-calificare. Or, pentru persoane care nu au activat timp de 10 ani în domeniu, acest serviciu de Stat, este oferit… contra plăţii. Şi nu mai vorbesc de acei 100 de euro pe care i-a plătit imediat pentru a obţine un loc la grădiniţă pentru copil şi salariul mic care o aşteaptă. Concluzia ei a fost fără echivoc: „Păi, ce să fac? Voi lua şi eu mită cum ia toată lumea”. Orice comentariu este inutil.

Dacă nu creăm mecanisme sănătoase cu incitaţii puternice pentru revenirea, cel puţin parţială, a emigraţilor în ţară, nicio Agenţie şi niciun proiect (de tipul PARE 1+1) nu poate fi eficient. Mai mult chiar, în cazul în care există incitaţii sistemice pe măsură, Agenţia nu-şi mai are rostul. Difuzarea informaţiei (locuri de muncă vacante, spre ex.) prin intermediul unui sit Internet cu posibilităţi de aplicare online ar fi suficient. Dar avem, se pare, deja o Agenţie specializată: http://www.anofm.md

Şi în acest caz constatăm divergenţe mari de obiective, lipsa de incitaţii care ar favoriza reîntoarcerea emigraţilor în ţară, respectiv, orice efort artificial ar genera costuri tranzacţionale enorme inutile, iar succesele ar fi doar marginale, de scurtă durată şi nicidecum sistemice.

Eşecul tîrgurilor de muncă organizate de OIM este o ilustraţie elocventă la cele spuse mai sus.

Un subiect aparte ar fi redirecţionarea remitenţelor din consum în investiţii, care ar fi una din atribuţiile noii Agenţii. Noţiunea de investiţie este indisociabilă de doi factori-chee: existenţa unui surplus de resurse şi noţiunea de risc asociată cu investiţia. Sînt investite surplusurile şi doar în

condiţia în care riscul asociat investiţiei este unul perceput ca acceptabil. Constatarea însăşi a situaţiei actuale, cînd marea parte din remitenţe este direcţionată spre consum, denotă faptul că emigraţii nu dispun actualmente de surplusuri.

Surplusul este o noţiune mai mult subiectivă: să ne aducem aminte de Şura Balaganov şi de suma de care avea nevoie pentru a se considera fericit (6 400) vs. acolitul său Ostap Bender (1 000 000). Cert este însă faptul că atît timp cît nu sînt satisfacute necesităţile de bază din piramida maslowiană, nu putem discuta de resurse disponibile pentru investiţii.

Dar chiar şi dacă există acest surplus, în cazul în care riscul asociat investiţiei este considerat prea mare, surplusul este capitalizat în valori imobiliare. Ceea ce şi se întîmpla actualmente. Emigraţii preferă să cumpere apartamente şi aur… Agenţia nu are nicio atribuţie cu acest fenomen. Proiecte de tip PARE 1+1 pot fi un adevărat dinamizator al investiţiilor în condiţii favorabile, dar nu va avea un efect decît marginal şi cu costuri transacţionale importante în caz contrar. Este o politică de patchwork fără efecte sitemice durabile.

Autorităţile din ţările destinatare pentru emigraţi

Ar fi inutil să perorez prea mult despre politicile imigraţionale ale ţărilor occidentale şi numeroasele conflicte (costuri de agentie) care le caraterizează. Una din rezultantele acestor conflicte şi disfuncţionări democratice, a asimetriei informaţiei disponibile pentru guverne, economişti şi alegători (cert mai puţine decît la noi, dar care au dus la o criză profundă instituţională, nu doar economică) este dorinţa afişată a acestor ţări de a controla procesul migraţional. Controlul respectiv are ca prim scop diminuarea fenomenului şi nicidecum regularizarea lui. Regularizarea migraţiei nu este decît un mijloc şi aici implicarea şi colaborarea cu factorii de decizie din ţările generatoare de emigraţie este extrem de importantă.

Aceste obiective concordează mai mult sau mai puţin cu obiectivele ţărilor emanatoare de migraţie (mai puţin pe termen scurt, căci ţara de origine s-ar lipsi de un flux de remitenţe, şi mai mult pe termen lung, căci emigraţia este un factor ce frînează o creştere rapidă a economiei locale), dar vin în contradicţie cu obiectivele individuale ale emigraţilor. Respectiv, dacă asociaţiile comunitare ale emigraţilor moldoveni ar apăra într-adevăr interesele emigraţilor, ele ar trebui să ţină cont de această contradicţie. O apropiere excesivă de puterea executivă le indepărtează de obiectivele individuale ale emigraţilor şi pune în pericol legitimitatea lor. În acelaşi timp, nicio asociaţie nu poate să-şi permită să nu respecte legislaţia în vigoare, ceea ce necesită o concertare continuă pentru a face presiune asupra factorilor de decizie întru facilitarea atingerii obiectivelor individuale ale emigraţilor.

Această contradicţie (pericolul instituţionalizării şi al controlului aferent vs. necesitatea de a exercita o presiune continuă asupra puterii) poate fi soluţionată într-un mod foarte eficient: constituirea unei reţele de organizaţii obşteşti pe verticală ce ar permite o comunicare rapidă şi o mobilizare eficientă, păstrînd totodată atuul principal al ONG-urilor – independenţa şi costurile transacţionale mici legate de libertatea de asociere/disociere.

În realitate, implimentarea aşa numitor acquis-uri europene în domeniul politicilor migraţionale nu serveşte decît tangenţial interesele imediale ale indivizilor. Desigur, ar fi regretabil dacă nu am sesiza oportunităţile oferite de finanţatorii externi, dar guvernanţii ar trebui să ţină cont în primul rînd de interesele cetăţenilor, nu ale finanţatorilor.

În pofida celor menţionate mai sus, important este să conştientizăm că fenomenul migraţional este unul consumat în RM, este o realitate şi nu un pericol. Paradoxal, dar acesta este un argument forte pentru Guvernul RM în eforturile pentru integrarea europeana şi, în mod special, pentru a scăpa, în sfîrşit, de regimul de vize cu UE – unul din obiectivele afişate ale Guvernului RM.

Concluzii:

1. Reieşind din esenţa însăşi a asociaţiilor, orice instituţionalizare, cum ar fi crearea Consiliilor diasporei, naţionale sau pe ţări de destinaţie, este prejudiciabilă pentru organizaţiile obşteşti ce pretind a reprezenta interesele emigraţilor, limitîndu-le libertatea de acţiune şi creînd costuri transacţionale suplimentare, legate atît de incoerenţa obiectivelor afişate şi cele reale, cît şi de costuri tranzacţionale ce apar inevitabil la crearea unei supra-organizaţii. Desigur, formarea de federaţii asociative este posibilă, dar numai în baza aceluiaşi principiu de liberă asociere, de concordanţă a obiectivelor reale şi a celor afişate, astfel încît costurile transacţionale să rămînă mici în continuare.

2. Crearea unei structuri specializate pentru relaţia cu diaspora, care ar depaşi cadrul de suport cultural şi informaţional pentru toţi emgraţii, ori de colectare de feedback (deşi aici există deja http://particip.gov.md/, un cadru excelent de interacţiune cu Executivul) este generatoare de costuri tranzacţionale inutile care se suprapun costurilor enorme de funcţionare al unui sistem democratic, cel mau „puţin rău din toate sistemele”.

3. Este necesară depăşirea modelului actual de guvernare al societăţii, gestiunea prin „proiecte” (patchworking), şi evoluarea spre un sistem raţional unde toate părţile interesate ar fi incitate să contribuie la o dezvoltare armonioasă şi echitabilă a societăţii, fapt ce ar diminua efectul devastator al emigraţiei.

Imagini: Jeff Huntington

Propuneri:

1. Modificarea Codului Electoral este o urgenţă şi o necesitate absolută. Mai puţin de 10% din emigraţii moldoveni au avut posibilitatea să voteze la ultimile alegeri. Dat fiind imposibilitatea deschiderii birourilor de vot la infinit în străinătate şi diversitatea geografiei emigraţiei originare din RM, votul la distanţă (prin corespondenţă sau electronic) se impune ca unica soluţie viabilă pentru ca diaspora să participe la procesul democratic. Executivul actual, în cazul în care obiectivele afişate coincid cît de cît cu cele reale, ar avea tot interesul să urgenteze această reformă. (La Paris actuala „opoziţie” nu a depăşit niciodată 3%, faţă de 30% stabili din ţară). În aceste condiţii diaspora şi-ar găsi reprezentaţii ei în Parlament şi Executiv şi nu ar fi necesare politici de patchwork. Forţele politice ar fi obligate să ţină cont de emigraţi în obiectivele lor afişate.

2. Dat fiind efectul consumat al fenomenului migraţional (cei care au avut de plecat au făcut-o deja, în mare parte), liberalizarea regimului de vize cu ţările UE este o necesitate absolută pentru a evita sedentarizarea masivă şi definitivă a cetăţenilor RM în ţările-gazdă. O mobilitate importantă ar favoriza şi un schimb de experienţe între cetăţeni, valorile europene fiind adoptate mai rapid şi cu costuri tranzacţionale mai mici (a se vedea „polemicile” referitor la Legea egalităţii şanselor).

3. Este necesară o amenajare a politicilor sectoriale la realitatea de astăzi, integrînd sub o formă obligatorie aspectul emigraţional în ecuaţia deciziilor. Fiecare hotărîre luată ar trebui trecută prin filtrul fenomenului migraţional. Se impune accelerarea reformelor şi instaurarea sistemelor incitative pentru a stopa exodul masiv şi favoriza revenirea în ţară a emigraţilor.

 (Un exemplu elocvent care demonstrează ignorarea fenomenului migraţional de către politicile naţionale este decizia de a închide un număr important de şcoli de la sate. Perfect justificată, într-un context teritorial pruto-nistrean închis, această decizie este o lovitură de graţie adusă familiilor, dar, în special, copiilor rămaşi în aceste zone fără părinţi. Şcoala constituia pentru mulţi din ei unicul reper educativ instituţionalizat. În loc să fie întărite şi dezvoltat rolul extracurricular al acestor instituţii, şcolile au fost lichidate)

4. Crearea unei veritabile biblioteci de resurse (online, dar nu numai) şi a unui punct de contact pentru asociaţiile din diaspore (conceptul de One Stop Shop). Asociaţiile (dar nu numai) ar putea beneficia de suportul necesar în activităţile lor pe teren, răspunzînd la solicitările emigraţilor. (Totodată este absolut regretabilă şi prejudiciabilă mişcării asociative imixtiunea Guvernului în activitatea ONG-urilor şi vice-versa. Consiliul diasporei în frunte cu un Prim-Ministru este o aberaţie în acest sens.) Structura creată nu poate şi nu trebuie să se suprapună costurilor de agenţie (competenţelor, în alte cuvinte) proprii altor instituţii şi ministere.

5. Consolidarea capacităţilor consulatelor pentru a răspunde solicitărilor cetăţenilor RM în străinătate, pe de o parte, şi informatizarea / simplificarea procedurilor administrative în scopul de a diminua sarcina Consulatelor, care astăzi sînt obligate să efectueze proceduri administrative simple, posibile de perfectat online şi la distanţă, pe de altă parte.

6. Asociaţiile ar putea constitui o reţea puternică pe verticală pentru o comunicare şi mobilizare rapidă şi eficientă, dacă apare necesitatea de a exersa o presiune asupra Guvernului în cazul în care acesta nu respectă executarea mandatului primit de la alegători.

Totodată, existenţa unui număr mare de zboruri neautorizate este un indicator al existenţei unei zone de instabilitate. Această situaţie poate să tensioneze relaţiile cu vecinii, care sunt nevoiţi să ia măsuri suplimentare de securitate la frontiera cu Republica Moldova.

O soluţie de compromis ar fi dotarea graduală a forţelor aeriene cu tehnica necesară de interceptare. Asta pentru a reduce din costurile financiare şi sociale ale modernizării Ministerului Apărării. O altă temerire nejustificată, care a fost enunţată, a fost că procurarea avioanelor şi elicopterelor de luptă va fi percepută negativ de regimul separatist de la Tiraspol. „Aceasta nu corespunde adevărului şi a renunţa din start la sporirea securităţii statului, invocând problema transnistreană, este absurd”, susţine politologul Veaceslav Berbeca.

După vânzarea celor 21 de MIG-uri în 1997, în dotarea Armatei Naţionale au rămas doar 6 de astfel de aeronave. Faptul că cele şase avioane de vânătoare nu au zburat din 1997 şi au devenit, între timp, fier uzat, nu a contribuit în niciun fel pozitiv asupra soluţionării diferendului transnistrean.

Buletinul de Politică Externă reprezintă o serie de analize, scrise de experţi locali şi străini, dedicate celor mai importante subiecte de politică externă, dezvoltărilor majore din Marea Neagră, cooperării cu organizaţiile internaţionale şi activităţilor de menţinere a păcii din regiune. Buletinul este distribuit în format electronic oficialilor europeni, fiind destinat în primul rând publicului extern. Asta pentru a o oferi informaţii obiective despre progresele Republicii Moldova în eforturile sale de apropiere de Uniunea Europeană. Publicaţia apare cu sprijinul financiar al Fundaţiei Soros-Moldova.

Descărcaţi aici cea de-a 42-a ediţie a Buletinului de politică externă:

http://www.viitorul.org/public/3767/ro/Policy%20Statewatch42_ro.pdf

Pentru abonare la buletin, expediaţi un mesaj la laura.bohantov@viitorul.org

Demarcarea frontierei, recunoaşterea proprietăţilor, funcţionarea complexului hidrotehnic de la Novodnestrovsk şi problemele ecologice sunt cele patru blocuri care reprezintă substanţa discuţiilor dintre Chişinău şi Kiev: „Chiar dacă s-ar părea că aceste probleme sunt separate, de fapt, aceste sunt foarte conectate, respectiv sunt abordate în pachet”, afirmă Leonid Litra.

Astfel, „totul sau nimic” este fomula care a marcat până acum rezolvarea problemelor moldo-ucrainene. Iată de ce este important pentru Chişinău să nu admită scoaterea din pachet a altor chestiuni, aşa cum a fost şi cazul Palanca: „Altfel, Moldova riscă să îndeplinească treptat doleanţele Ucrainei de dragul împăcării, însă fără a obţine rezolvarea tuturor problemelor. Bineînţeles, Palanca a fost o excepţie necesară pentru relansarea dialogului, dar aceasta nu trebuie să devină un precedent”, subliniază politologul Leonid Litra.

Buletinul de Politică Externă reprezintă o serie de analize, scrise de experţi locali şi străini, dedicate celor mai importante subiecte de politică externă, dezvoltărilor majore din Marea Neagră, cooperării cu organizaţiile internaţionale şi activităţilor de menţinere a păcii din regiune. Buletinul este distribuit în format electronic oficialilor europeni, fiind destinat în primul rând publicului extern. Asta pentru a o oferi informaţii obiective despre progresele Republicii Moldova în eforturile sale de apropiere de Uniunea Europeană. Publicaţia apare cu sprijinul financiar al Fundaţiei Soros-Moldova.

Descărcaţi aici cea de-a 41-a ediţie a Buletinului de politică externă:
http://viitorul.org/public/3764/ro/Policy%20Statewatch41_ro.pdf

Imagine de Pavel Brăila

Pentru abonare la buletin, expediaţi un mesaj la laura.bohantov@viitorul.org

Imagine de Jen Mazza

Deşi liberalizarea economiei este principiul-cheie pentru politicile economice aplicate în Republica Moldova de o perioadă îndelungată, Guvernul menţine încă o ponderea înaltă a întreprinderilor aflate în proprietate publică în sectorul real al economiei, constată Viorel Gârbu. Pe de altă parte, nu poate fi vorba nici de o politică intervenţionistă a statului aplicată în economie prin intermediul întreprinderilor aflate în proprietatea sa, subliniază acelaşi Gârbu.

„Este salutabil faptul că pe agenda Guvernului a reapărut problematica din domeniul privatizării, dar de determinarea cu care se va reuşi să implementeze acest proces într-o manieră transparentă şi deschisă depinde succesul final al privatizării”, afirmă Viorel Gârbu de la IDIS „Viitorul”.

Expertul recomandă sprijinirea agenţilor economici din sectorul privat, pentru ca aceştia să poată prelua activele aflate acum în proprietate publică: „Până la urmă, statul nu este cel mai eficient agent economic. Iată de ce ar fi utilă crearea unui fond de finanţare care să fortifice capacităţile agenţilor economici privaţi, pe lângă programe de atragere a remitenţelor în economia naţională, pentru a creşte rata investiţiilor în economia reală”.

Potrivit datelor oferite de ministrul Economiei la începutul lui 2011, aproximativ 36% din totalul patrimoniului public reprezintă activele statului în sectorul real al economiei. Dat fiind obiectivul anunţat de a reduce la jumătate prezenţa statului în sectorul real al economiei, valoarea activelor care urmează a fi privatizate se estimează la aproximativ 12 mlrd. de lei. Dar dacă este să ne orientăm după încasările medii anuale realizate în ultimii 5-6 ani din privatizarea patrimoniului public, acest obiectiv ar fi realizabil în 30 de ani, estimează economistul Viorel Gârbu.

Or, deşi numărul întreprinderilor aflate în proprietate publică a crescut de la 825 în 2006 la 876 în 2010, indicatorii cantitativi rămân constanţi de-a lungul timpului: 2% pondere din totalul formelor de proprietate, 3% rată angajaţi şi 12% din volumul veniturilor din vânzări. Indicatorii calitativi au suferit însă o înrăutăţire substanţială.

Astfel, rezultatul financiar până la impozitare sau cifra de afaceri exprimate pe salariat în întreprinderile de stat înregistrează cele mai mici valori din economie, ceea ce denotă că aceste companii sunt de o relevanţă scăzută atât pentru sectorul privat, cât şi pentru bugetul de stat, conchide analiza IDIS.

Lunar, IDIS „Viitorul” va produce articole analitice în care vor fi surprinse probleme socio-economice persistente, sugerând soluţii de remediere ale acestora.

Analiza poate fi accesată la:

Versiunea română: http://viitorul.org/public/3757/ro/Policy%20Brief9%20privatizare.pdf

Versiunea engleză: http://viitorul.org/public/3757/en/Policy%20Brief9_en%20privatizare.pdf

Însă, se pare că activitatea deputaţilor nu este luată de fiecare dată în serios de alte ramuri ale puterii. Astfel, unele Hotărâri ale Parlamentului sunt tratate ca fiind „de unică folosinţă” de cei care ar trebui să le execute. Or, aceasta denotă serioase dezechilibre de ordin instituţional, provocate în mare parte de lupta politică. Pentru a evita inclusiv situaţiile în care nici miniştrii nu iau în serios faptul că sunt scoşi la rampă pentru a da explicaţii, e nevoie de a adopta o lege privind răspunderea ministerială. Pe de altă parte, şi deputaţii au manifestat o înţelegere denaturată a noţiunii de „control parlamentar”, interpelările lor vizând doar instituţii controlate de alte formaţiuni decât cele din care ei înşişi fac parte.

Acestea sunt principalele constatări ale raportului IDIS de evaluare a eficienţei activităţii instituţiei legislative în sesiunea septembrie-decembrie 2011, prezentat azi, 22 februarie 2012.  Raportul reprezintă un exerciţiu metodologic de evaluare a eficienţei instituţiei legislative, în baza unor indicatori calitativi şi cantitativi, colectaţi şi interpretaţi de un grup de experţi ai IDIS „Viitorul”: Eduard Ţugui, Veaceslav Berbeca, Ion Tăbârţă. Cercetarea este coordonată de vicedirectorul IDIS Leonid Litra şi apare cu sprijinul financiar al the Balkan Trust for Democracy.

În sesiunea de toamnă-iarnă 2011, deputaţii au dus la bun sfârşit trei pătrimi din volumul de lucru prevăzut, faţă de raportul de 45% din sesiunea precedentă: „Acest interes sporit este justificat de presiunea publică de a reuşi adoptarea pachetului de legi legat de liberalizarea regimului de vize cu Uniunea Europeană”, explică politologul Leonid Litra.

Deşi activismul deputaţilor a crescut, sunt totuşi aleşi ai poporului care par să fie total deconectaţi de la procesul legislativ, constată expertul politic Veaceslav Berbeca: „16 deputaţi nu au participat niciodată la dezbateri parlamentare, 12 – nu au adresat niciodată o întrebare sau propunere, ceea ce denotă lipsă de interes”.

O altă problemă ţine de cunoaşterea de către deputaţi a iniţiativelor legislative. Astfel, modificările şi completările la ordinea de zi au constituit o treime din numărul punctelor incluse iniţial: „Asta înseamnă că marea majoritate a deputaţilor, cu excepţia celor din comisia care a venit cu propunerea de includere, nu cunoştea în prealabil care este conţinutul şi logica proiectului de lege”, afirmă Veaceslav Berbeca. Pe de altă parte, un deputat din cinci nu a venit niciodată cu o iniţiativă legislativă, ceea ce pune sub semnul îndoielii competenţa persoanei.

Comisiile permanente, chiar dacă s-au întrunit uneori mai des decât a fost planificat, nu au fost la fel de generoase în a oferi publicului informaţii despre cele discutate. Astfel, pe site-ul Parlamentului nu sunt plasate stenogramele de la şedinţe. Tot lipsit de orice transparenţă este modul de formare şi gestionare a bugetului Parlamentului, care este în creştere, chiar şi în condiţii de austeritate. Pentru 2012, acesta a fost majorat cu peste o cincime faţă de anul precedent, de la 71 de milioane de lei la 91. Politologul Eduard Ţugui: „Ne-ar interesa să ştim în ce măsură cheltuielile pentru deplasările în teritoriu sunt justificate. Or, nu avem o evidenţă a acestor activităţi, care sunt prevăzute de Regulamentul Parlamentului”. Cert este că lipsa unor date despre cheltuielile efectuate erodează imaginea instituţiei legislative.

Totodată, nu există o inventariere a petiţiilor venite de la cetăţeni care au devenit proiecte de lege, ceea ce ar arăta în ce măsură procesul legislativ este conectat la necesităţile şi aşteptările oamenilor: „Până la urmă, rolul deputaţilor este de a comunica permanent cu cei cărora le datorează mandatul şi nu se rezumă la declaraţii politice în plen”, este de părere Eduard Ţugui. Pentru a creşte eficienţa instituţiei parlamentare, IDIS „Viitorul” recomandă adoptarea unui sistem electoral mixt, în care jumătate din deputaţi să fie aleşi pe circumscripţii uninominale.

IDIS „Viitorul” a monitorizat în baza aceleiaşi metodologii şi sesiunea februarie-iulie 2011. La 8 aprilie 2011, IDIS a semnat un acord de colaborare cu Secretariatul Parlamentului, care garantează accesul experţilor la şedinţe. În continuare, experţii politici ai IDIS se vor concentra şi pe analiza calitativă a proiectelor de lege adoptate, pe lângă monitorizarea cantitativă a activismului Legislativului.

Studiul poate fi accesat la:

http://www.viitorul.org/public/3735/ro/RAPORT%20PARLAMENT%202.pdf

Descărcaţi aici prezentarea Power Point.

La capitolul reuşite ale RM se numără eliberarea exclusivă a paşapoartelor biometrice. Leonid Litra: „Cu cât paşapoartele biometrice vor deveni mai accesibile şi mai răspândite, cu atât mai uşor le va fi autorităţilor să explice populaţiei ce înseamnă un regim liberalizat de vize cu UE. Pentru a evita dezamăgirile ulterioare, trebuie ca fiecare să înţeleagă că va fi în continuare nevoie de vize pentru călătorii cu o durată mai mare de 90 de zile în UE şi că nu se va permite dreptul la muncă”. Totodată, populaţia din regiunea transnistreană trebuie încurajată să îşi aducă în regulă actele de stare civilă, pentru a putea obţine un paşaport biometric.

Printre legile cele mai semnificative care au fost adoptate recent sunt cele cu privire la activitatea poliţiei de frontieră, frontierei de stat, protecţiei datelor cu caracter personal. Însă, stabilirea datei de la care vom avea undă liberă la călătoriile în UE nu depinde atât de numărul şi viteza cu care se adoptă legile, cât de felul în care acestea sunt puse în practică. Or, se pare că aceasta ne va cauza probleme, în mare parte din cauza capacităţii scăzute a instituţiilor statului de a converti politicile în practică. Corupţia rămâne a fi una din cele mai mare provocări ale Guvernului şi afectează intens imaginea Moldovei. Nu în ultimul rând, ar trebui să se acorde mai multă atenţie aspectelor ce ţin de drepturile omului şi toleranţa diferitor minorităţi.

Totodată, ne va fi greu să facem faţă provocărilor financiare generate de liberalizarea regimului de vize cu UE. Astfel, pe lângă alocaţiile de la bugetul de stat, este nevoie adiţional de 39 de milioane de euro pentru ducerea la bun sfârşit a Planului de acţiuni privind liberalizarea regimului de vize cu UE. Un prim pas ar fi includerea oficială a Ministerului Finanţelor în Grupul de lucru cu privire la vize, este de părere expertul politic Leonid Litra.

O altă instituţie care a rămas oficial pe dinafară este Parlamentul RM: „La un moment dat, planul de adoptare a legislaţiei negociat de Guvern cu UE a apărut ca o surpriză pentru deputaţi. Or, în Planul de acţiuni privind liberalizarea regimului de vize cu UE sunt incluse 41 de acte legislative, ceea ce implică un volum consistent de muncă, dar şi disciplină din partea deputaţilor, dar şi a Secretariatului Parlamentului”, afirmă Leonid Litra de la IDIS „Viitorul”. Din aceste 41 de acte legislative, doar două treimi au fost adoptate în lectură finală de Parlament sau aprobate prin Hotărâre de Guvern. Restul se află fie în proces de consultări, fie au trecut de prima lectură.

Pentru a elimina deficienţele de coordonare, dar şi concurenţa dintre instituţiile statului pe acest segment, pe alocuri nesănătoasă, studiul IDIS recomandă angajarea unei persoane în cadrul biroului primului-ministru care să aibă în portofoliul său liberalizarea regimului de vize cu UE.

Totodată, autorităţile trebuie să coopereze mai eficient cu Ucraina pe domeniul gestionării frontierei, în special  a segmentului transnistrean. De asemenea, este nevoie de a finaliza procesul de demarcare a frontierei de stat cu Ucraina pentru sectorul staţiei hidrotehnice şi barajului de la Novodnestrovsk, satul Palanca şi câteva sute de metri de la Portul Giurgiuleşti. Pe perimetrul transnistrean au fost demarcaţi mai puţin de jumătate din totalul de 450 km.

Cert este că spre deosebire de statele din Balcanii de Vest (Macedonia, Serbia, Albania, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru), decizia de a călători liber în UE pentru Republica Moldova va fi luată de către organele decizionale ale UE. Or, în acest caz ar trebui să fim susţinuţi inclusiv de acele state care îşi manifestă îngrijorarea faţă de migraţia forţei de muncă şi creşterea criminalităţii, dar şi să combatem criticismul unor ţări UE faţă de acordarea cetăţeniei române pentru moldoveni. Asta chiar dacă respectivul subiect nu este oficial legat de procesul de liberalizare a vizelor.

Astfel de studii precum cel prezentat la 7 februarie 2012 la Chişinău de Leonid Litra au fost efectuate în paralel în toate ţările Parteneriatului Estic (PE) – Republica Moldova, Ucraina, Azerdbaijan, Georgia, Armenia, Belarus.

Tot în cadrul proiectului „Pavând drumul către circulaţia fără vize între statele Parteneriatului Estic şi cele ale UE”, în martie 2011 au fost lansate portaluri cu genericul „novisa”, urmate de extensia naţională (novisa.md pentru Republica Moldova) pentru toate ţările incluse în PE, şi site-ul comun www.novisa.eu. Platformele on-line, pe lângă rapoarte oficiale şi studii alternative ale experţilor non-guvernamentali, oferă ştiri la zi despre progresele înregistrate, insistând pe acele deficienţe care necesită tratament urgent.

Proiectul PASOS mai include evenimente de advocacy la nivel european, pentru a accelera aproprierea de obţinerea unui regim liberalizat de vize cu UE. Or, o bună comunicare cu Bruxelles şi statele-membre UE va permite gestionarea din timp a eventualelor simpatii şi reticenţe, pentru a asigura sprijinul politic necesar pentru a ne bucura de o Europă fără bariere.

IDIS „Viitorul” este unul iniţiatorii proiectului „Pavând drumul către circulaţia fără vize între statele Parteneriatului Estic şi cele ale UE” şi partenerul pentru Republica Moldova, fiind membru cu drepturi depline al reţelei PASOS.

Descărcaţi aici comunicatul de presă.

Studiul în română poate fi accesat la:

http://viitorul.org/public/3702/ro/STUDIU%20Vize.pdf

Studiul în engleză poate fi accesat la:

http://viitorul.org/public/3702/en/STUDIU%20Vize%20eng.pdf

Cât de gravă este problema demografică?

Dacă despre tendinţele demografice din ultimii ani putem spune că au fost destul de îngrijorătoare, atunci prognozele pentru viitorul apropiat sunt de-a dreptul alarmante. Astfel, populaţia Moldovei în ultimii 10 ani a diminuat cu circa 83640 oameni (-2,3%), iar ponderea populaţiei cu vârsta mai mare de 65 de ani a crescut de la 8.6% în 2000 la 14,4% în 2011.

Însă, conform prognozelor noastre, până în 2020 populaţia ţării va fi deja cu circa 160 mii oameni mai mică, iar ponderea persoanelor cu vârsta de peste 65 de ani va ajunge la 22%-23%. Principalele cauze ale acestui fenomen ţin de rata de fertilitate care este una din cele mai mici din Europa (1,3 în comparaţie cu media europeană de 1,6), migraţia populaţiei economic active, precum şi atingerea vârstei de pensionare a persoanelor născute în perioada exploziei demografice după cel de-al doilea război mondial. Tendinţele respective sunt reflectate în figura de mai jos, unde se observă în mod clar diminuarea ponderii populaţiei tinere, care asigură principala resursă reproductivă a societăţii, în paralel cu creşterea ponderii vârstnicilor.

Figura 1: Structura populaţiei pe principalele categorii de vârstă din anii 2000, 2011 şi 2020 (prognozat)

Sursa: BNS şi prognozele EG

Implicaţiile economice şi sociale

De cele mai deseori, problema crizei demografice este abordată în comun cu cea a sustenabilităţii sistemului public de pensii. Problema esenţială rezidă în creşterea raportului dintre persoanele care au depăşit limita de vârstă de pensionare – „beneficiarii” plăţilor din fondul public de pensii – şi cele cu vârsta aptă de muncă – „finanţatorii” actualului sistem. Aceste presiuni crescânde asupra fondului sunt legate de caracterul redistributiv al acestuia. Astfel, sistemul este bazat pe solidaritatea generaţiilor – principiu conform căruia plăţile contribuabililor sunt în mod automat redistribuite pensionarilor.

Din cauza problemelor demografice menţionate – suprapuse pe o rată înaltă a economiei informale, migraţiei populaţiei cu vârsta aptă de muncă şi ratei mici de ocupare – fondul public de pensii pe parcursul ultimilor ani se află într-un adevărat impas. Astfel, în timp ce cheltuielile din fond planificate pentru anul 2012 vor depăşi estimativ 10% din PIB, din bugetul de stat sunt alocate suplimentar 950,8 milioane lei exclusiv pentru acoperirea deficitului bugetului de asigurări sociale de stat. În acelaşi timp, pensia medie nu acoperă nici pe aproape minimum de existenţă al pensionarilor, confirmându-şi încă o dată ineficienţa şi nesustenabilitatea. Dacă nu se va produce o reformă de substanţă a sistemului actual, nu este greu de înţeles că continuarea diminuării populaţiei economic active în paralel cu creşterea rapidă a numărului de pensionari va complica şi mai mult activitatea fondului public de pensii în viitorul apropiat.

Pe lângă presiunile asupra sistemului public de pensii, actuala tranziţie demografică implică şi efecte directe asupra economiei naţionale. În primul rând, diminuarea ponderii populaţiei economic active presupune încetinirea creşterii economice pe termen lung din cauza reducerii consumului şi a investiţiilor. Totodată, reducerea bazei impozabile în paralel cu creşterea cererii pentru servicii medicale şi a transferurilor sociale, poate afecta negativ echilibrul finanţelor publice. La rândul său, aceasta ar spori necesitatea Guvernului de a se împrumuta pe piaţa internă, iar creşterea concurenţei cu sectorul real pentru creditele bancare ar putea stimula efectul de eliminare a investiţiilor din economie („crowding out effect”).

Un specific al tranziţiei demografice din următorii ani ţine de creşterea, deşi neînsemnată, a ponderii populaţiei cu vârsta cuprinsă între 35 şi 50 de ani. Conform ipotezei ciclului vieţii^[1], generaţiile mai tinere tind să fie debitori neţi, datorită nivelului mai mic de venituri în raport cu necesităţile de consum, în timp ce generaţiile puţin mai în vârstă (în care se pot încadra cei de 35-50 ani) sunt creditori neţi în virtutea nivelului mai înalt de venituri. Prin urmare, creşterea ponderii grupei de vârstă 35-50 ani în total populaţie în următorii ani ar putea avea cel puţin 2 implicaţii: (i) aceasta va constitui principala sursă de finanţare a fondului public de pensii, fiind singura grupă de vârsta dintre cele apte de muncă care va creşte ca pondere în următorii ani; şi (ii) sistemul economic ar putea beneficia de un influx de economii din partea populaţiei din grupa de vârstă respectivă, alimentat şi de neîncrederea în capacitatea sistemului public de pensii de a asigura minimul de existenţă în perioada post-activă. Totodată, aceasta reconfirmă necesitatea dezvoltării pieţei financiare nebancare şi a instrumentelor financiare de economisire, care ar servi ca alternative depozitelor bancare, absorbind acest influx de economii şi realocându-le în activităţi investiţionale.

Care este fereastra de oportunitate?

Guvernul, chiar şi a unei ţări atât de sărace în resurse precum este Moldova, dispune de mai multe instrumente în vederea atenuării efectelor crizei demografice. În primul rând, obiectivul ameliorării situaţiei demografice trebuie să figureze în principalul document de planificare strategică „Moldova 2020” care, la moment, din păcate, lipseşte. Aceasta va permite prioritizarea politicilor publice în domeniul respectiv, precum şi va asigura credibilitatea acestora.

În continuare, accentuăm că, în pofida situaţiei triste şi a prognozelor şi mai sumbre, situaţia demografică actuală include şi o fereastră de oportunitate. Astfel, la finele anului 2011, cele mai numeroase persoane au fost cu vârsta cuprinsă între 20 şi 27 de ani, care sunt rezultatul exploziei demografice din anii ’80. Astfel, aceşti tineri constituie, la moment, principalul potenţial reproductiv al societăţii pentru următorii ani, deciziile cărora pot, fie agrava, fie atenua criza demografică. Prin urmare, eforturile autorităţilor publice centrale trebuie să fie concentrate asupra creării tuturor condiţiilor necesare constituirii şi dezvoltării familiei tinere, ceea ce ar putea valorifica potenţialul reproductiv al acestei generaţii. În acest sens, ar putea fi binevenite următoarele acţiuni:

• Promovarea politicilor de dezvoltare a creditării ipotecare în baza unor parteneriate public-private sau a schemelor de garantare parţială a creditelor respective^[2]. Aceasta va permite facilitarea accesului familiilor la propriul imobil locativ şi ar tăia din motivaţiile tinerilor de a emigra.
• Reformarea cadrului regulator privind piaţa muncii, în vederea sporirii flexibilităţii acesteia, precum şi îmbunătăţirea substanţială a sistemului de educaţie. Aceasta va contribui la creşterea ofertei de forţă de muncă mai calitativă şi, respectiv, la valorificarea mai eficientă a potenţialului capitalului uman autohton.
• Ameliorarea climatului de afaceri autohton prin demontarea măsurilor care limitează activitatea antreprenorială, asigurarea transparenţei activităţii principalilor instituţii de stat şi reformarea justiţiei şi a sistemului judecătoresc. Dinamizarea activităţii investiţionale va stimula cererea pentru forţa de muncă, ceea ce va contribui la creşterea acumulărilor la fondul de pensii şi, respectiv, la diminuarea presiunilor asupra acestuia.
• Dezvoltarea sistemului de pensii multi-pilon prin introducerea graduală a pilonului II – sistemul de pensii cumulativ şi obligatoriu. Acesta va permite unei părţi din contribuţiile plătite în fond să fie acumulate pe conturile plătitorilor, care ulterior vor fi reînvestite în instrumente financiare cu risc redus (de exemplu, titluri de stat). Garantarea dreptului de proprietate a contribuabililor asupra defalcărilor în fondul de pensii va stimula participarea acestora şi, respectiv, va diminua practica „salariilor în plic”.

Implementarea măsurilor respective nu trebuie în nici nu caz amânată, având în vedere gravitatea problemei, riscurile acesteia pentru stabilitatea macroeconomică a ţării, precum şi faptul că fereastra de oportunitate nu poate rămâne deschisă la nesfârşit. Prin urmare, Guvernul trebuie să exploateze la maxim această şansă pentru a asigura sustenabilitatea pe termen lung a sistemului social şi dezvoltarea durabilă a societăţii în ansamblu.

Adrian Lupuşor

Euro – cauza datoriilor suverane?

Criza datoriilor suverane în UE: cât de gravă și de ce?

• Astfel, dacă în zona Euro deficitul bugetar mediu estimat pentru 2011 este de -4,2%, atunci în SUA acest indicator era de -9,6%, în Japonia era de –10,3%, iar în Marea Britanie – de -8,5%. Chiar și în Italia, o țară catalogată de mulți observatori ca fiind următoarea care se va confrunta cu grave probleme de deservire a datoriei, deficitul primar în 2011 a fost destul de mic, -4%.
• La capitolul poverii datoriei publice, zona euro nu arată mai rău ca alte țări: în zona Euro valoarea medie a datoriei publice brute raportate la PIB în anul 2011 a fost de 75%, comparativ cu 100% în SUA, 81% în Marea Britanie și 233% în Japonia.
• Lucrurile sunt similare dacă analizăm și indicatorii necesităților de finanțare a datoriei. Astfel, pentru anul 2012 în zona Euro media necesarului de finanțare a datoriei publice (datoria maturizată + deficitul bugetar primar) este de 16% din PIB. Pentru Grecia, indicatorul este practic la această medie. Probleme mai mari sunt în cazul Italie, Portugaliei, Belgiei, Franței și Spaniei (de la 20 la 23%). Totuși, necesitățile imediate de finanțare ale Europei sunt mult mai mici decât cele ale Japoniei (59%) și ale SUA (30%).

Criza financiară din 2008-2009 este cea care a aruncat în stratosferă indicatorii de îndatorare suverană în toate țările dezvoltate. Una din cauzele majore este că o bună parte din țările OCDE au încercat în 2009 să salveze băncile comerciale prăbușite sub povara activelor dubioase prin preluarea acestor active. O a doua cauză este că guvernele OCDE, a căror venituri s-au subțiat dramatic în urma crizei financiare globale, au preferat să păstreze bunăstarea socială prin majorarea îndatorării, nu prin raționalizarea cheltuielilor publice. În rezultatul acestei miopii financiare generalizate, datoriile publice brute în țările OCDE au crescut de la 76,2% din PIB în 2007 la 108,3% în 2011. Printre campionii creșterii se numără Irlanda (de la 24,9% la 109,3%), Grecia (de la 105,1% la 165,6%), Japonia (de la 187,7% la 233,1%) și SUA (de la 62,3% la 100,0%). Cine a finanțat aceste datorii? Țările emergente, inclusiv China, Hong-Kong și unele din cele exportatoare de petrol!

Astfel, analiza la rece demonstrează că nu doar UE este împovărată de datorii supraextinse, ci avem de a face cu o problemă generalizată la nivelul tuturor țărilor dezvoltate. De fapt, problema datoriilor este mult mai gravă și cu potențial exploziv mult mai mare în SUA și Japonia. De ce, în asemenea caz, anume UE a ajuns să fie cap de afiș atunci când se discută despre criza datoriilor suverane? Din cauza că: 1) UE nu are politică fiscală comună și, din cauza unor proceduri greoaie de luare a deciziilor, nu poate să opereze în timp util ajustările fiscale și de cheltuieli publice; 2) Banca Centrală Europeană nu are acces la „tiparnița de bani” (Germania fiind principalul adversar al emisiei monetare suplimentare) și 3) mass-media globală și marile fonduri investiționale au speculat abil primele două slăbiciuni.

Înseamnă oare aceasta că moneda europeană comună va fi „lichidată”? Nici pe departe, deoarece aceasta nu are cum să rezolve problemele Europei, dar în mod garantat va arunca continentul cu câteva decenii înapoi. Pentru Germania – principalul actor de care depinde salvarea zonei Euro – moneda comună este unul din principalii factori care amplifică competitivitatea sa economică, convertind-o, pe termen lung, în influență politică globală. De aceea, Germania va face tot posibilul ca moneda europeană să fie salvată, ceea ce nu înseamnă că zona Euro va supraviețui în componența actuală. Aceasta înțeleg toți actorii care iau decizii la nivel comunitar și internațional, dar, din păcate, setul de instrumente pe care actualii lideri politici îl au la dispoziție este unul destul de limitat, iar constrângerile de conjunctură – foarte severe. Cu alte cuvinte, criza cu care se confruntă actualmente UE este eminamente o criză de încredere. Și deoarece crizele de încredere pot fi rezolvată doar pe calea unor reforme politice profunde, aceasta implică și schimbarea liderilor politici. Din garnitura vechilor lideri europeni, în prezent au rămas la putere doar cel german și francez, dar este mare probabilitatea ca și aceștia să piardă alegerile ce vor avea loc în 2012. Venirea noilor lideri vor permite aplicarea unor soluții, nu tocmai plăcute, dar absolut necesare pentru soluționarea crizei. Parte a soluției este și raționalizarea cheltuielilor publice în țările europene (pe lângă eliminarea unor țări din zona euro, acordarea de competențe Băncii Central Europene de a cumpăra orice volum necesar de obligații ale țărilor periferice etc.).

Cum ne afectează aceasta pe noi?

În mod direct. În fața unui imens risc de recesiune economică, raționalizarea cheltuielilor publice pentru țările europene înseamnă nu atât reducerea acestora, cât acordarea de prioritate cheltuielilor cu efect multiplicator asupra nivelului de activitate economică. Spre deosebire de cheltuielile pentru drumuri, școli și spitale, asistența externă nu face parte din categoria de cheltuieli cu efect multiplicator, de aceea nu este exclus că țările europene, precum și UE în ansamblu, vor fi nevoite să-și revizuiască programele de asistență financiară pentru țările din vecinătate. Evident, nu se va renunța integral la asistența pentru dezvoltare, dar condițiile de acordare ale acesteia vor deveni mult mai dure, iar performanțele cerute – mult mai înalte. În 2011 Moldova, deși a fost catalogată ca o „poveste de succes”, nu a demonstrat prea multă eficiență în gestionarea resurselor externe și în implementarea reformelor-cheie (reforma justiției, reforma administrațiilor publice centrale și descentralizarea sunt doar trei din cele imperative) și care ar permite economiei țării să respire mai ușor și să se dispenseze pe termen lung de injecțiile financiare externe. Dacă nu reușește să depășească acest handicap, „povestea” poate avea un final urât.

Valeriu Prohniţchi

Indicele de Confidență a Consumatorilor (ICC) este pe larg utilizat, acesta fiind un indicator sintetic care măsoară gradul de optimism al populației față de economia națională prin activitățile, economiile și cheltuielile planificate. Necesitatea acestui indicator derivă din faptul că PIB nu este un indicator perfect pentru a măsura starea economiei pentru că face abstracție de prea multe lucruri^[1]. În general nu există o metodologie standard pentru elaborarea indicelui, întrebările incluse în sondaje variind de la o țară la țară. Cu toate acestea, în multe țări el este considerat un indicator de bază pentru analiza tendințelor economice. EXPERT-GRUP a preluat, adaptat și utilizat această metodologie pentru a estima Indicele de Confidență a Consumatorilor. Colectarea datelor a fost efectuată în luna noiembrie de către compania sociologică XPLANE. Astfel, în baza a șapte întrebări^[2] ce țin de situația economică curentă și cea așteptată în țară, evoluția și așteptările privind veniturile familiei, situația pe piață muncii, prețuri și intențiile de consum, am identificat un grad de confidență foarte scăzut al populației (ICC este -0,343). Conform metodologiei, acest indice poate lua valori între -1 și +1. Evident, acest indice este cu mult mai relevant în dinamică decât în valoare absolută. Totuși, constatăm un pesimism profund al populației având în vedere un indice atât de puternic negativ.

Identificăm câteva segmente ale populației deosebit de pesimiste, în special fiind vorba de persoanele cu vârsta cuprinsă între 50-70 ani și populația rurală. De altfel, acestea sunt cele mai vulnerabile grupuri ale populației din Moldova, cu oportunități economice limitate și venituri mult mai joase.

În general, cel mai negativ respondenții percep situația pe piața muncii, majoritatea considerând că este mai dificil de găsit un loc de muncă bine plătit în comparație cu acum 12 luni. Cu greu se poate depista un segment clar al populației care a văzut o îmbunătățire, numărul celor cu răspuns pozitiv fiind chiar foarte aproape de nivelul ce cade sub marja de eroare a sondajului. De fapt, această percepție reflectă pe deplin evoluțiile de pe piața muncii în anul 2011, cu o recuperare ce întârzie să se manifeste și cu indicii de ocupare încă în declin în unele sectoare.

Al doilea domeniu cu cele mai pesimiste viziuni este situația economică din țară din ultimele 12 luni. Astfel, 69,2% din populație consideră că aceasta s-a înrăutățit, ce corespunde, de fapt, și cu rezultatele altor sondaje care arată detașarea și pesimismul aproape la limită a populației în acest an. De asemenea, doar 13,2% din respondenți au indicat că situația financiară a familiei lor a devenit mai bună, pe când o înrăutățire a fost relatată de 40,5%, în pofida faptului că datele statistice arată că veniturile disponibile ale populației au fost în creștere pe parcursul anului 2011. Aceasta se întâmplă pentru că veniturile disponibile sunt raportate ca media pentru o persoană, iar sondajul identifică ponderea celor care chiar au beneficiat de creștere. Însă, cei din urmă au fost mai puțini, ceea ce poate genera creșterea inegalității în țară.

Cu toate acestea, respondenții par mult mai optimiști referitor la evoluțiile viitoare, judecând după ponderea celor care cred că situația economică în țară și a familiei lor se va îmbunătăți în următoarele 12 luni. Rezultatele sunt mai neașteptate dacă ținem cont că suntem în pragul unei crize tot mai evidente. Poate că cetățenii au ajuns la concluzia că mai rău de atât nu poate fi și atunci, evident, speră la o îmbunătățire a situației lor financiare și la o revenire a economiei? Totuși, unele aspecte indică că respondenții au ținut cont de o eventuală criză. Astfel, de exemplu, dacă angajații sectorului public au fost cei mai afectați în 12 luni, atunci pentru următoarele 12 luni, mai pesimiști sunt angajații sectorului privat, care sunt mult mai direct afectați de criză, după cum a arătat experiența din 2009 și care deja simt pericolele pe care aceasta le prezintă.

Rezultatele complete ale sondajului Indicelui de Confidență a Consumatorilor pot fi găsite aici.

Indicele de Confidență a Businessului: ignorând criza care bate la ușă

Indicele de Confidența a Businessului (ICB) este mai puțin răspândit la nivel internațional decât ICC. Aceasta se explică prin corelația mai mare dintre creșterea economică și percepțiile businessului, existența multor sondaje alternative ale diferitor organizații / instituții internaționale ce măsoară diferite aspecte ale derulării afacerilor sau disputele privind imposibilitatea aplicării unei metodologii unice pentru diferite sectoare economice.

Totuși, în țările în care este calculat, acest indicator reflectă nu atât ceea ce spun companiile despre condițiile de afaceri, ci ceea ce fac și/sau intenționează să întreprindă acestea.

ICB inspiră mai mult optimism, în comparație cu ICC, acesta fiind ușor pozitiv, 0,027^[3]. Dar există diferențe majore între sectoarele economice, regiuni și chiar tipurile de întreprinderi după numărul de salariați, care în mare parte reflectă continuarea logică a evoluțiilor din anul curent. Astfel, în agricultură, construcții și servicii, altele decât comerțul, dispozițiile economice sunt negative. De altfel, anume acestea sunt sectoarele care nu încă nu și-au revenit după criză. În același timp, indicele de confidență este pozitiv în industrie și în comerț.

Decalajele regionale indică asupra persistenței tendinței de concentrare a activității economice în capitală. Astfel, companiile mun. Chișinău, dar și Găgăuzia, sunt cele mai optimiste și mai dispuse să-și extindă activitatea. Și în celelalte regiuni ICB este slab pozitiv, cu excepția regiunii de Sud, unde acesta este negativ. Acest trend scoate încă o dată în evidență ineficiența politicilor de dezvoltare regională și necesitatea unor intervenții mai focusate. Mai identificăm optimismul mai puternic al companiilor mari, cu peste 100 angajați, pe când companiile micro, mici și mijlocii par mai moderate în planurile pentru anul viitor.

De fapt, așteptările negative sunt generate preponderent de scumpirea factorilor de producție utilizați, așteptările cu privire la costul creditelor și de evoluția situației generale în sectorul de activitate. În mod curios, deși companiile se așteaptă la creșterea costurilor de producție (67,4% din companii anticipează majorarea acestora), ponderea celor care planifică majorarea prețurilor la produse proprii este mai mică – 44,1%. De asemenea, după ce Moldova a avansat semnificativ în clasamentul internațional „Doing Business” la componenta accesul la credite este curios că companiile se așteaptă la creșterea costului creditelor. Ar putea aceasta fi o anticipare a crizei în care băncile vor fi mai precaute în acordarea creditelor? Sau companiile percep nivelul actual al costului creditelor cel mai minimal posibil și nu se mai așteaptă la îmbunătățiri ulterioare?

În același timp sunt foarte optimiste așteptările companiilor privind numărul de angajați, în special în sectorul industrial și serviciilor. Iar cele două sectoare care sunt în criză – agricultura și construcțiile – se pare că mai au o cale lungă până la revenire. Dar chiar și aceste sectoare planifică creșterea investițiilor pentru anul viitor. Astfel, ne bucură așteptările pozitive ale businessului care indică disponibilitatea acestora de a investi și a-și extinde activitatea. Totuși, credem că acestea sunt bazate doar pe evoluția din ultimul an și mai puțin pe riscurile externe care, deși sunt în creștere, sunt incerte ca și magnitudine a impactului pe care îl pot genera.

Rezultatele complete ale sondajului Indicelui de Confidență a Businessului pot fi găsite aici.

Concluzii

Indicatorii de confidență economică a consumatorilor și a businessului diluează mult nuanțele de roz de pe portretul economiei moldovenești pe care-l imaginăm dacă ne limităm numai la citirea cifrelor senzaționale privind creșterea PIB-ului. Astfel, acești indicatori relevă câteva momente importante: (i) creșterea economică nu s-a reflectat încă asupra bunăstării populației, existând riscul de creștere a inegalității; (ii) totuși, așteptările populației pentru anul ce urmează sunt mai optimiste, posibil din cauza atingerii limitei inferioare a confidenței în acest an; (iii) angajații din sectorul privat par a fi cei care anticipează impactul negativ al unei potențiale crize, așteptările lor fiind mai puțin pozitive; (iv) businessul pare relativ optimist vizavi de evoluțiile din anul viitor, totuși aceste așteptări sunt generate mai mult din incapacitatea de a estima impactul unei potențiale crize; și (v) chiar dacă așteptările pozitive privind extinderea afacerilor se vor realiza, va continua tendința de concentrare a activității economice în mun. Chișinău și creșterea decalajelor regionale.