La concurs sunt admise: fotografiile clasice, polaroid, digitale sau instalațiile de fotografii, nu mai vechi de 2 ani.

Vârsta participanților trebuie să fie cuprinsă între 18 și 35 de ani.

CONCEPTUL : 

Omul planetar este individul a cărui casă nu mai este țara/orașul/ satul  unde s-a născut, ci casa devine Planeta. Un om al planetei, având o inteligență mozaicală. Sub influența globalizării, omul modern devine om planetar. Diversitatea tipologică al omului planetar te uimește prin amalgamul caracteristicilor contradictorii.

Astfel se profilează :

a)         Omul  Renașterii. Nu se închide în categorii naționale, găsindu-și  esența dincolo de națiune. Se integrează nu cu idei imperialiste, ci e receptiv la alte culturi, nevoi, necesități, și gata oricând să sară în ajutor.

b)        Omul “pururi înfășurat în pixeli” (Cărtărescu). Spre deosebire de precedentul, el evoluează orizontal prin intermediul retelii tehnologic-informaționale. ” Individul uman depersonalizat și dezrădăcinat, a cărui viață se petrece în întregime aici și acum “, anulând orice legătură cu viitorul sau trecutul (Lavric, S.).

c)         Omul consumator de plăceri. Este omul care, condus de dorințe, pribegește asemeni unei stafii dintr-un colț al planetei în altul pentru a-și satisface plăcerile, niciodată satisfăcut pe deplin. Egocentric și arogant, este un consumator de experiențe.

d)        Omul bacterie. Îi place ipostaza de auto-victimizare și cutreieră lumea pentru a-și găsi culcușul perfect.  Se identifică mereu cu naționalitatea sau grupul discriminat, pentru ca auto-victimizarea să-i poată aduce privelegii fie de la stat, postul de lucru, etc.

Fiecare dosar de aplicație trebuie să conțină:

- 3 fotografii din aceeași colecție

- CV-ul în format Word (cel mult 2 pagini)

- detaliile lucrărilor (titlul, mărimea, tehnica, data creării) în format Word.

Email: concurs_omulplanetar@gmail.com

Pentru mai multă informaţie, citiţi cu atenţie regulamentul de pe pagina de Facebook: Concurs de Fotografie “Omul Planetar”

Anul acesta, dOCUMENTA a costat 24.6 milioane de euro, dintre care doar 11 milioane sunt oferite de statul german, afirmă cu parere de rău, Gerd Moersch, curatorul si ghidul unui din cele 4 tururi dOCUMENTA : Measuring Time, Mapping Space, Creating Sequences.(Măsurarea Timpului, Proiectarea spaţiului, Crearea Secvenţelor). Atunci mă gândesc de-ar oferi statul moldovenesc măcar jumătate de milion (în traducere pru noi, 100 de mii) pentru a construi un muzeu de artă contemporană. Apoi mă vizitează un gând mai optimist- Pavel Brăilă a reuşit în 2002 să participe în cadrul dOCUMENTA 11 cu « Shoes for Europe ». Îl întreb pe Gerd dacă ştie de artă contemporană din Republica  Moldova. Linişte… Îi amintesc de Pavel. El exclamă : « Oh, the video about globalisation. » Exact…

dOCUMENTA ediţia 13 e conceptual localizată în Kassel, Kabul, Cairo si Banff.  Toate aceste oraşe, la prima vedere alese aleatoric, au similarităţi la nivel istoric sau politic ; încercându-ne într-un exerciţiu de « construcţie, deconstrucţie » mentală. Fiind în Kassel, ai impresia ca eşti supus unui test delirant, unde nu dOCUMENTA se află în Kassel, ci Kassel se află în dOCUMENTA. Această ediţie este atât de « extinsă » ca spaţiu, loc şi mod ; încât nu numai muzeele şi cinemaua abundă în artă ci pana şi parcul Karlsaue, hotelele, anumite clădiri apărute de nicăieri. Uneori şi harta rămâne neajutorată în faţă vuietului dOCUMENTei.

Muzeul Fridericianum

In prima zi, însă, încerc să urmez tiparul turistului/vizitatorului organizat, începând cu « începutul », adică muzeele. Fridericianum- Jeff Taylor profesorul de « Arts Management. Ownership » îmi accentuează faptul că acesta este locul unde orice artist şi-ar dori arta expusă. Fridericianum este primul muzeu public european construit în 1779. Traversez prima sala din stanga. E mare, mare, enormă…Câtă artă ar încăpea aici. E goala şi bate o briză puternică, o briză ce porneşte dintr-o altă sală mai mică- goală şi ea. « I Need Some Meaning I Can Memorize (The Invisible Pull)” (“Am nevoie de sens pentru a putea memoriza (Atracţia invizibilă)”) de Ryan Gander ar cuprinde chintesenţa expoziţiei. Karolyn Christov-Bakariev a vrut să absoarbă prin ultima ediţie a dOCUMETei ‘sentimentul’cumplit al eşecului/’prăbuşirii’.   Şi aerul, atmosfera ar putea fi artă. E o descompunere, meditaţie asupra “artei” în sine; sau poate o amintire a eşecului nostru de a rezista în timp…Ryan Gander este un artist londonez în scaun pe rotile a cărui artă iniţial constă în lecturi prezentate în faţa unei mulţimi/unui auditoriu. În prezent, face artă publică sub formă de sculptură, cel mai cunoscut exemplu fiind cel din New York dedicată « Prinţului Fericit » de Oscar Wilde. Briza mă bate în faţă şi observ totuşi un obiect expus.  E o masă cu o scrisoare. O scrisoare a artistului  german Kai Althoff către curator. Nu a vrut să participe la expoziţie din diverse motive ca obscuritatea pieţei de artă contemporană şi altele… Îi place să fie discret. Minimalist, iritant, dar contemporan.

O altă sală mică ascunsă în « instalaţia aeriană » – instalaţia audio a pakistanezei Ceal Floyer- « Till I Get it right ». Lângă mine o persona în scaun pe rotile închide ochii şi ascultă “vocea repetitivă” a instalaţiei: “And I will go on… till I get it right”. Uimitor, mă insufleţeşte şi pe mine… Inspirată de piesa lui Tammy Wynette « Till I get it right », Floyer a preluat titlul şi l-a ajustat într-o maniera repetitivă pentru a evidenţia aspiraţia oricarui artist de a atinge perfecţiunea.  Nu numai piesa, dar si Tammy Wynette poate fi centrul acestei opere conceptuale; întrucât cântăreaţa de muzică country e cunoscută pentru transpunerea diverselor eşecuri din viaţa sa personală ca divorţuri, doliu, boli, etc. în creaţia sa muzicală. Ceal Floyer este o artistă non convenţioanală care şi-a câştigat renumele prin arta sa conceptuală şi minimalistă din punct de vedere a utilajelor, jucând deseori cu relaţia : aşteptări vs. percepţie sau nesiguranţa vs.  arta.

La etajul I, o instalaţie video:  2 proiecţii în formă de carte – « A brief history of collapses » de Mariam Ghani. O proiecţie e despre restaurarea muzeului Fridericianum din Kassel în 1779 , iar alta despre dărâmarea Palatutului Dar ul-Amanin din Kabul în 1929. Îmi place perspectiva: pe pagina din dreapta traseul e de la dreapta la stanga, iar pe cea din stanga- vice versa. Un exemplu perfect al amplasării conceptuale a ultimei ediţii de dOCUMENTA şi iaraşi prezenţa eşecului de data astă în istorie…  Ghani e o americancă născută din mamă libaneză şi tată afgan- mereu fascinată de punţile interculturale.

Hauptbahnhof- Gara Feroviară

Gara feroviară- cine s-ar gandi că acestă ar fi spaţiul unde artişti cu renume mondial ca africanul de origine evreiască-  William Kentridge işi va expune opera. Da, recunosc că iarăşi a reuşit să mă surprindă. Sunt extenuată, dar oboseala nu mă opreşte să-mi aştept rândul. Timpul aşteptării pare insuportabil…. Ironic, titlul instalaţiei video e « The refusal of time » … Intru 5 proiecţii video- 5 metronoame ticăie în ritmuri diferite. Pare delirant. Imagini alb negru a unui cuplu African, fericit se perindă. Cărţi, Kentridge sărind un scaun, mottouri a la: “A fullstop swallows a sentence.” («  O virgulă înghite o propoziţie. »), un clown îl joacă pe ditamai Globul Pământesc. Timpul ticăie şi perechea africană fericită devine nefericită. Timpul ticăie şi costumul de Glob Pământesc a clownului se desumflă…dar noi încercăm să refuzăm shimbarea, re-trăind ce a fost candva. Refuzăm realitatea, hrănindu-ne cu himere. Iarăşi prezenţa eşecului, a unui prezent înceţoşat de adierile melancolice ale trecutului.

Tocmai himera ar fi realitatea virtuală…sau poate ca nu. În gară. Cei de la dOCUMENTA mi-au dat un iphone. « E o operă video de Janet Cardiff şi George Bures Miller», îmi spun. Cei doi canadieni formeaza un cuplu şi în artă, fiind cunoscuţi pentru instalaţii atât cât şi pentru plimbările video şi audio care oscilează între realitatea virtulă sau puterea imaginaţiei şi realitatea palpabilă sau raţiunea. Accept sugestia. Îmi place. E ca un joc de Harry Potter la pc, unde eu sunt în rolul principal. Ascult instrucţiunile din iphone. Nu nu e un joc video. Staţi linistiţi. E un video făcut cu iphone-ul. E artă oricum. Iţi prezintă gara feroviară, altfel ai merge fără să sesizezi  omagiul evreilor din al doilea razboi mondial, sau însuşi gara cu colţurile şi platformele ei obişnuite. Priveşti video-ul şi urmezi instrucţiile. Te uimeşte cum vocea unui iphone are puterea de a te ghida, şi tu accepţi fără a te opune… şi îţi place. Îţi place să descoperi peisajul schimbat sau neschimbat din iphone şi cel real. În sfârşit o operă care i-a plăcut şi colegii mele din China…

Penultima platformă, sfârşitul paltformei 13 de unde candva evreii erau deportaţi. Trebuie să asteptam 15 minute înainte de a se ‘întămpla’ opera. Colegii devin morocănoşi.  « Study for Strings » (« Studiul corzilor ») de Susan Philipsz. În copilarie – coristă în biserica catolică, Susan a reuşit să obţină premiul Turner în 2010 pentru instalaţia de sunet care constă într-o elegie(bocet) scoţiană.  Aştept deci. Se începe. Imaginaţi-vă. Sunteţi în gară feroviară, trenurile vin şi pleacă, iar instalaţia de sunet răsună. E o acordare de instrumente muzicale ce dureaza 15 minute. Mulţi părăsesc platforma. Îmi place. Locaţia şi contextul. De fiecare dată ce urc în tren sau avion îmi imaginez că îmi acordez viitorul…Ce gândeau oare evreii când urcau trenul de pe platforma 13 ?

Tot la Hauptbahnhof, fosta staţie feroviară centrală din Kassel, mă îndrept spre instalaţia lui Istvan Csakany « Ghost Keeping » (« Păstrarea fantomelor »). E primul an dupa 1992, când dOCUMENTA expune opera a tocmai 4 artiţti unguri. Sunt familiară cu opera lui Csakany. (E ungur de origine românească !!!) Mă bucur ca l-am recunsocut imediat. E cunoscut pentru instalaţiile din lemn : imită până la cel mai mic detaliu obiectele de bucătărie, baie etc. De data asta este un atelier de cusut. Imaginaţi-va 2 rânduri a câte 10 mese de cusut  absolut reale doar că lucrate în lemn. Paralel câteva zeci de costume îmbrăcate pe manechine fără cap…Am ajuns să fim creaţia maşinilor de cusut. Nu spiritul, ci uniforma contează. Şi până la urmă toţi suntem/devenim nişte fantome…

Alte locaţii : Grand City Hotel

Profesoara de istoria artelor, Delia Vekony,  îmi aminteşte să văd şi Grand City Hotel…Mă gândesc ce opera ar mai putea fi şi acolo. « Volumes-incomplete set » (« Volume- setul incomplet)  de Paul Chan ar pute fi pe plac cititorilor, sau poate nu. Imaginaţi-vă 2 săli cu pereţii decoraţi de cărţi. Nu, nu e o bibliotecă. E o instalaţie. Imaginaţi-vă cărti bune deschise cu coperta spre vizitator ţi « tatuate » cu acuarelă pe anumite porţiuni ale copertei, de parcă ar fi pânză. Da cartea, ca pânză nu nu numai ca metodă de exerciţiu spiritual…

Peste drum o altă parte a dOCUMENTei. O grădină cu mocirlă şi la stânga o cameră pentru performanţa. Intru. E beznă. Şi mă simt orb. Alţi vizitatori încearcă  să distingă în beznă, şi mă împing, e  enervant. Dans şi muzică. Încep să disting în întuneric. Câteva lumini sunt pe alocuri. Danseză şi cântă în acelaşi timp. Recunosc piesa Madonei « Give it to me , yes… »… ce e asta ? apoi trec la sunete greu de atribuit vreunei piese pop.începe sa îmi placă la nebunie. Artiştii se perindă printre vizitatori. Te simţi şi tu o stafie…

Şi parcul e plin de dOCUMENTA…doar că asteaptă să fie exploatat. Ating sculptura lui Carol Bove. mă simt iarăşi copil…

 2. Ruxandra Novac – poezie – a publicat un singur volum, ecograffiti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri, când avea 23 sau 24 de ani. Și a rămas poeta mea favorită, pentru totdeauna. O voce chinuită, care descrie terifiante peisaje interioare și exterioare dintr-o țară post-comunistă, un personaj pentru care nu mai contează cum e, ci cât durează, pe pielea căruia fac experimente atât el însuși, cât și cei din jur. O radiografie a disperării celui care nu se mai recunoaște în ceea ce i se întâmplă. Și și-a pierdut speranța în marile povești care promit salvarea, povești al căror ton este imitat pe alocuri, pentru a sublinia cât de caduc e. Și adăugați la toate astea o tehnică poetică superbă.

 3. Godspeed You! Black Emperor – muzică – o trupă de post-rock din Canada. Una dintre primele pe care le-am ascultat când am început să explorez peisajul post-rock, cu vreo 10 ani în urmă, și una dintre puținele pe care le-am ascultat continuu, și cred că o să le mai pot asculta încă 10 ani. Trupa (componența clasică era de 9 persoane) face piese lungi, instrumentale, de până la 25 de minute, în câteva mișcări, ca în muzica clasică – și aproape că nu poți intui când va fi următorul crescendo. Uneori, pe unele segmente sunt suprapuse fragmente de text înregistrat spontan – de exemplu, un predicator de stradă care anunță apocalipsa iminentă. Și au și un mesaj politic anarhist / anti-autoritar foarte intens.

4. Lars von Trier – film – o figură de cult, unul dintre creatorii Dogme95, care a revoluționat peisajul cinematografic contemporan. Cu explorări în zone întunecate ale psihicului, dar și în cele luminoase, Lars ne arată cât de puțin control avem noi, de fapt, asupra a ceea ce ni se întâmplă. Cam asta e cheia în care privesc filmele lui: niște parabole despre absența / pierderea controlului, despre iluzia că noi am controla ceva și despre șocul pe care îl avem când realitatea ne izbește peste față.

… Și mai sunt trei trupe / artiști – dacă ar fi să aleg doar una dintre ele nu aș putea – care au fost numite, în glumă, sfânta treime a trip-hopului. Portishead, Massive Attack și Tricky. Nu prea știu ce aș putea să spun despre muzicienii ăștia. Au reușit să se reinventeze o dată cu fiecare album – și, o dată cu fiecare album, să extindă limitele a ceea ce poate fi conceput în muzica de acum. Au reușit să depășească limitele artificiale dintre cultura „de masă” și cea „de elită”. Și reușesc să transmită perfect o emoție și un mesaj – care au și devenit semnătura lor.

1. Maria Magdalena Campos – Pons

Medii: pictură, instalații de media mixtă, fotografie, performanță, video.

Naționalitate : Cubaneză

“Sunt interesată de ritualuri şi tradiţii,de metodele prin care pot să le plasez în cadrul modern. Trăiesc fiecare zi în corcondanță cu tradiția cubaneză. Nu trebuie să-mi caut rădacinile… Eu cred că e posibil să locuieşti în America, iar spiritual şi mental în Cuba.” (Maria Magdalena Campos-Pons)

Talentul lui Campos-Pons a fost recunoscut încă înainte de emigrarea sa în Statele Unite ale Americii, câștigând in 1984 Premiul de Onoare la competiția de pictură „ XVIII Cagnes-sur-Mer” în Franţa, şi Bunting Fellowship în Arte Vizuale la Universitatea Harvard în 1993. în plus, “Campos-Pons a fost menționată ca una din liderele tinere a Federației din Massachusetts de către Consiliul de Femei, în rândul celor 100 cele mai influente femei latine, şi onorată în 2008 de Harvard să contribuie la lansarea noului muzeu Harvard Art Museum. În 2008 Campos- Pons a fost onorată să participela la Gala de Aniversare a Indianopolis Museum of Arts, Ediția 125, 2008, unde a fost nominalizată la Premiul Rappaport în 2007″. (School of Musuem of Fine Arts)

De Las Dos Aguas (2007) (instalatie de fotografie polaroid)

2. William Kentridge

Medii: video utilizând animație, pictură-desen în cărbune, sculptură și colaj

Naționalitate: African de origine evreiască

” Am eșuat ca actor, pictor și într-o măsură ca regizor de filme. Așa că am decis să devin artist.” (William Kentridge)

Inclus în Top 100 cele mai influente personalități din lume de Times, cu expoziții la Moma, dOCUMENTA, Bienal de la Habana, etc. ; Kentridge a reușit să înglobeze tehnicile adunate din toate eșecurile anterioare : pictură, actorie și regie – în arta sa video , mișcând și cel mai grăbit vizitator. Inspirate de expresionismul german și avant-guard-ismul în Rusia, filmele lui Kentridge au drept concept conflictile politico-istorice. Tehnica abordată impresionează și ea : un desen în cărbune, pus în mișcare prin multimple ștergeri de radieră si re-desenare. În ultimile sale filme « I am not me, the horse is not mine » inspirată de revoluția comunistă sau în animațiile dedicate proiecției pentru Baletul “The Nose” de Gogol la MET(Opera Metropolitana din SUA)- Kentridge folosește colajul și umbra drept medii pe langa desen.

Fragment din video “Stereoscope” (1998-1999)

3. Ai Weiwei

Medii: sculptură, istalație, arhitectură, fotografie, film.

Naționalitate: Chinez

“Lumea nu se schimbă dacă nu pui și tu umărul responsabilității.” (Ai Weiwei)

BBC îl definește drept « cel mai cunoscut artist chinez și totodata drept cel mai mare critic al guvernului chinez ». Fiind fiul poetului Ai Qing, care a fost deportat în urma împotrivirii față de sistemul comunist; Ai Weiwei este unul din puținii cetățeni chinezi care înfruntă sistemul politic chinez prin artă și critică – suportând numeroase asupriri din partea guvernului chinezesc. Ai Weiwei este deținător a multiplelor premii internaționale precum : 2011 Top 4 Time’s Runners -Up The person of the Year Award, Locul 13 în 100 Cele mai Influente personalități ale anului 2011 de ArtReview, Premiul Internațional în Arhitectură de catre Muzeul de Arhitectură și Design din Chicago, etc. Pe lângă implicarea sa politică, Ai este cunoscut pentru aportul său la crearea stadionului olimpic « Bird’s Nest »(« Cuib de Pasare»), pe care o detesta ulterior ca idee.

Ai Weiwei langa Instalația «Bicycles Forever » (2009)

4. Anish Kapoor

Medii: Instalație, sculptură, arhitectură

Naționalitate: Indian

“Artiștii nu creaza obiecte, ci mituri.”(Anish Kapoor)

Primul artist in viață care a avut o expoziție solo la Academia Regală de Artă în Londra, premiat cu cel mai mare grad de onoare în India -Padma Brushan 2012, Praemium Imperiale în Tokyo 2011, Premio Duemila la Bienala din Veneția în 1990, premiul Turner în 1991, etc., opera lui Kapoor este profund ancorată în misticismul Indian. Spre deosebire de majoritatea artiștilor contemporani care incearcă să evite esteticul, « frumosul » ca mod de exprimare ; Kapoor alege drept concept : amplificarea frumuseții naturii, tot mai mult uitată de omul contemporan. Cunoscut pentru arta sa pubică; sculpturile sunt majoritatea lucrate în inox, având forme organice.

Sky mirror(Oglinda Cerului), Kensigton Garden, Londra.(2010)

5. Bill Viola

Medii: video

Naționalitate: American

”Arta a avut mereu dexteritatea de a intreține un dialog spiritual cu spectatorul ei. Aceeași experiență încercată de oameni o data în biserică, este trătiă în muzee astăzi.” (Bill Viola)

Premiat cu Paemium Imperiale în Japonia 2011, NORD/LB Art Prize Germania 2006, Leadership Award de Ferderația de Artă din SUA 2003, etc. , cu expoziții solo în Guggenheim New York, Galeria Națională de Artă, Londra, Muzeul Metropolitan de Artă, New York, etc; Bill Viola este unul din liderii în arta video care lucreaza cu noile tehnologii în materie de sunet și imagine. Inspirat de Creștinism, Budism și Sufism, opera lui Viola tratează cele 3 momente ale vieții umane: nașterea, moartea, renașterea. Plasate între pictură și film, imagine și mișcare, tehnică și misticism ; operele sale par tablouri renascentine puse în mișcare “slow motion”.

Fragment din : “Ocean without a shore” (Ocean fără Țărm) (2007)

”I could do some of the things I’ve always wanted to.”

O prințesă plictisită de toate fomalitățile pe care rangul o obligă să le îndeplinească se răzvrătește împotriva programului strict pe care îl are strecurându-se din palat și petrece o zi întreagă cu un jurnalist american. Decorul în care Ann face toate lucrurile pe care și-a dorit vreodată să le facă este Roma și chiar dacă filmul este alb-negru, orașul este extrem de colorat, în rolul principal e Audrey Hepburn, iar filmul e regizat de William Wyler, nume care, orice cinefil știe, e o garanție pentru valoarea lui.

The Graduate (1967)

“Are you here for an affair?”

Devenit foarte repede hit, filmul lui Mike Nichols este reprezentativ pentru revolta tinerilor aparținând clasei de mijloc din California anilor ’60. După absolvirea colegiului, Benjamin Braddock, interpretat de Dustin Hoffman, preferă să plutească în piscina părinților săi decât să urmeze sfaturile adulților din jur, cu soarele reflectat în ochelari și o băutură în mână, în timp ce „The Sound of Silence” de Simon and Garfunkel se aude pe fundal, reflectând perfect starea personajului, sau “Here’s to you, Mr. Robinson”, folosit ironic, atunci când Benjamin se lansează într-o aventură cu dna Robinson, în timp ce se îndrăgostește de fiica lor Elaine.

Dazed and Confused (1993)

”Put some ice on it. After that, there’s nothing a few beers won’t take care of.”

Este ultima zi de școală într-un oraș mic din Texas, în anul 1976. Elevii mari terorizează bobocii și toată lumea – fotbaliști, tocilari, rockeri, majorete, hippioți –  încearcă se se drogheze sau să se îmbete. Dezmățul care urmează după ultima lecție e de neimaginat – conținutul dulapurilor se golește direct pe hol, hârtiile zboară în toată părțile în timp ce elevii aleargă spre ieșire, pe melodia lui Alice Cooper „School’s out”. Te face să îți dorești să fii încă o dată în școală doar pentru a trăi bucuria de a ieși în vacanță.

Before Sunrise (1995)

”No, then it’s like some male fantasy. Meet a French girl on the train, fuck her, and never see her again.”

Călătorind cu trenul prin Europa, americanul Jesse și franțuzoaica Celine se cunosc și decid să-și petreacă noaptea împreună în Viena. În dimineața următoare, el se întoarce în America, ea în Paris. Totul se întâmplă în acest interval, filmul nu are nici una din răsturnările de situație cu care ne-au obșnuit comediile romantice din ultima vreme, nu are momente siropoase, este linear, monoton, caracteristic pentru filmele lui Richard Linklater, care a regizat și filmul de mai sus, iar cea mai mare capacitate a lui este de a menține spectatorul atras în conversația obișnuită dintre doi oameni – va schimba însă felul în care percepi întâlnirile întâmplătoare.

The Talented Mr Ripley (1999)

„Why is it when men play they always play at killing each other?”

În Manhattan-ul anilor ’50, Tom Ripley împrumută o jachetă Princeton pentru a cânta la pian la o petrecere în grădină. Nu va mai ieși aproape niciodată din identitatea de împrumut, însă aceasta presupune să mintă că-i place jazz-ul, să-și schimbe tunsoarea, să imite caligrafii și inflexiuni ale vocii, să fure, să răpească, să ucidă și să fie împăcat cu toate astea. Când te sustragi pentru câteva clipe suspansului, bine controlat de către Anthony Minghella, poți vedea însă o uluitoare vară italiană, costume asortate în culori pastelate, străzi pavate și nopți de vară boeme.

Y tu mama tambien (2001)

„She was wearing the panties with flowers on them!”

Tenoch și Julio, doi adolescenți apropiați, obsedați de sex, planifică o călătorie către o plajă imaginară numită „Boca del Cielo” împreună cu o femeie care fuge de căsnicia ei ratată și marcată de infidelitatea soțului. Există o subtilă critică a societății și tradițiilor mexicane strecurată în mici detalii pe care le inserează naratorul, ceea ce transformă comedia lui Alfonso Cuarón într-un film inteligent despre oameni tineri, clase sociale, țeluri, descoperiri și revelații.

Vicky Christina Barcelona (2008)

”I’ll go to your room, but you’ll have to seduce me.”

Cred că Woody Allen a făcut acest film fiind în vacanță, pentru că în mod evident și-a luat concediu de la preocupările sale intelectuale și poveștile cu morală. Dacă ești un admirator al regizorului american și idila celor două americance într-o vacanță în Spania, pasiunea lor pentru un pictor spaniol și relația înflăcărată, care merge până la schimburi de focuri de armă, cu soția acestuia ți se par prea lipsite de substanță, acesta este cel mai bun unghi din care poate fi privit și înțeles – ce se întâmplă nu are importanță decât pentru că e trăit sub soarele mediteranean.

Taking Woodstock (2009)

„Everyone with their little perspective. Perspective shuts out the universe, it keeps the love out.”

Un puști ajunge să-i convingă pe plafonații membri ai administrației locale să găzduiască, în loc de obișnuita lor sărbătoare, un festival care își caută locul de desfășurare – va fi cel mai mare festival de muzică din lume. Woodstock-ul din acest film nu este însă unul al maselor de oameni tineri, al muzicii, al ploii, ci unul foarte personal, focalizat pe câțiva localnici pe care i-a surprins amploarea neașteptată a evenimentului. Woodstock-ul nu s-a întâmplat pe scenă, ci în furgonete, corturi, noroi, în realități distorsionate de iarbă și LSD, iar regizorul And Lee îl prezintă exact așa.

Lucrezi în foarte multe contexte, în foarte multe spaţii diferite. Ajungi în Republica Moldova după cîteva luni petrecute în SUA sau în altă parte. În ce măsură discursul tău este influenţat de context?

Există ceva care nu se schimbă, dar există şi un soi de adaptare la spaţiul şi la contextul în care sunt. Nu e ceva cameleonic, nu dispar cu totul in peisaj, doar mă adaptez – încerc să înţeleg locul şi diferenţele lui. Dar ceea ce spun nu se modifică. Poate sunt locuri în care sunt mai agresiv, poate sunt locuri în care sunt mai calm, nu ştiu. Dar nu-mi propun să mă duc la New York şi să fiu acolo cool, nu. Sunt oarecum pe un platou – discursul meu e egal aici la Chişinau şi la Londra, la Tate. E acelaşi.

Acum şederea mea în Chişinău a fost prea scurtă. De obicei, cînd stau o lună sau două săptămîni, intru într-o stare în care văd numai desene. Totul se poate reprezenta grafic, şi pe urmă îmi trebuie o săptămînă-două să ies din starea aia, să nu mai văd aşa. Se întîmplă permanent – stau, mă uit pe stradă, merg în autobuz şi văd lucruri care pot fi sintetizate în trei linii – imediat.

Care sunt imaginile astea? Ce vrei să faci cu ele?

Am ambiţia să pot prinde în astea două-trei linii o istorie complicată şi complexă. De multe ori nu merge. De multe ori lucrez pe paradoxuri, pe contradicţii. Desenez, de exemplu, două personaje şi unul căzut între ele, întîi cu capul înspre unul, apoi înspre altul. Eu nu spun că aia e Moldova sau aia e România între America şi… Pentru mine contează numai faptul că orientarea omului căzut se schimbă. Eu cu asta lucrez. Chestii care nu au neapărat o direcţie precisă, dar care pot duce în mai multe locuri. Astea îmi plac cel mai mult.

Şi unde le expui?

În momentul ăsta, am o practică, să-i spunem aşa, funcţională: transform spaţiul în care expun în propriul meu atelier. Îmi produc lucrările direct în galerie sau muzeu. Nu le mai transport. În sensul ăsta, practica mea e minimală: mă duc într-un loc, desenez pe pereţii, podeaua, tavanul, geamurile de acolo. Inventez desenele şi le execut la faţa locului. Desenez destul de mult în carnetele mele de notiţe şi din ele fac o selecţie pentru ceea ce ajunge pe perete. Munca asta poate nu se vede. Execuţia poate dura două ore, dar pregătirea e de-o săptămînă. Nu e foarte simplu, nici foarte uşor. Sunt zile în care îmi vin repede foarte multe imagini şi sunt zile în care mă chinui.

Desenele durează atîta timp cît durează şi expoziţia, pe urmă se pictează peste ele. Cam asta-i practica de bază, pentru că în lateral, stînga-dreapta, mai am şi alte proiecte… obiecte, inserturi in reviste, public cărţi de artist cu desene. Dar practica mea principală rămîne asta: merg undeva şi desenez… Îmi iau sursele dintr-un fel de cercetare diletantă – din ce vorbesc oamenii, din ce mai citesc într-un ziar, ce văd la televiziune sau pe stradă ş.a.m.d – un fel de salată din care extrag  imagini şi concepte. Pentru unele subiecte am o cercetare deja făcută, îndelungată, pentru altele sunt la început – şi poate n-o nimeresc. De asta fac multe desene pe perete, care se pot contrazice între ele.

Cum lucrezi cu sursele astea – cu textele din ziare, conversaţiile prinse întîmplător pe stradă (care tot texte sunt)?

După ce am terminat şcoala, primele subiecte de lucrări mi-au venit din cărţi. Adică citeam şi încercam să ilustrez cartea aia, să-i fac un desen de copertă, ştii? S-o sintetizez cumva. Dacă citesc un text care mi se pare bun, eu cred textul ăla şi fac o imagine pentru el. Şi după aia găsesc un alt text sau o altă interpretare, şi mi se pare interesantă, şi fac şi pentru aia un desen. Teoretic, lucrurile se pot bate cap în cap. Dar un perete e un spaţiu democratic pentru mine. Pun toate aceste reprezentări pe el. Într-un fel, dacă e să fac o imagine / metaforă, e ca şi cum ai intra în carnetul meu de notiţe. Şi vezi că nu par terminate. Încerc să am aceeaşi nonşalanţă ca atunci cînd desenez numai pentru mine.

Dar nu desenezi doar pentru tine. Expui toate lucrurile astea. Care ar fi relaţia dintre desenatul pentru tine şi desenatul pentru ceilalţi?

Cînd desenez pentru mine, desenez şi pentru tine, într-un fel. În desen e conţinută chestia asta. Am făcut o serie de desene foarte critic la adresa civilizaţiei occidentale care “civilizează” alte civilizaţii cu valorile ei. Dar, în acelaşi timp, încercam să arăt şi partea ailaltă, că locul care urmează a fi civilizat are şi el problemele lui. Vezi, este povestea cu defăimarea, acum, la voi, în Moldova. Am făcut un desen cu un om care se pişă pe el şi zice “m-am defăimat”. Nu vorbesc despre altcineva, vorbesc despre mine – şi poate înţelege şi celălalt ceva. Nu vreau să te fac pe tine ridicol – mă fac pe mine ridicol, şi poate tu înţelegi atunci. Uite, în proiectul pe care l-am realizat aici nu vorbesc despre sărăcie, dar arăt un om care merge pe sîrmă şi se ţine în echilibru fluturindu- şi buzunarele goale. Asta nu vorbeşte doar despre sărăcia de aici, din Moldova, dar în general despre sărăcie – încerci să-ţi menţii o stare de echilibru care nu duce la nimic. Încerc să fiu mai intelectual, să nu fiu foarte brutal în lucrurile astea.

Ai încercat să le transmiţi şi prin text?

Da, din cînd în cînd mai scriu şi texte, dar tot aşa, foarte scurt. Sînt grafician la revista 22 şi am pierdut bătălia cu textul, în sensul în care 22-ul e o revistă de text şi textul domină, nu imaginea. Şi atunci mi-am zis că o să scriu nişte lucruri care sunt scurte, ca să se vadă că se poate scrie şi concentrat. Încerc să fac texte exact ca desenele: un rînd, două rînduri, şase cuvinte, cîteodată titlul e mai mare ca textul. Încerc să fie percutante. Dar risc aşa foarte mult – am făcut de curînd o afirmaţie mai grosolană despre diaspora română şi am primit nişte scrisori înapoi – şi aveau oamenii dreptate, că am generalizat nepermis. Poate desenul permite mai mult, iar cuvîntul e mai complex, mai complicat. Eu de asta am şi ales tipul ăsta de imagine, care arată a caricatură. Lumea este parcă mai tolerantă faţă de limbajul ăsta. Dacă aş scrie ce am desenat, nu m-ar ierta.

Ce aştepţi de la vizitatorii expoziţiilor tale? Cum ai vrea să fii receptat?

Lumea de azi comunică aşa de rapid că vezi imediat imagini pe blogurile personale. Şi felul în care oamenii m-au discutat în America şi diverse ţări mi-a dat un fel de optimism. Mi-au plăcut comentariile, chiar cînd erau critice. Unii se întrebau dacă îmi pot păstra radicalismul sau subversivitatea  expunînd în mari muzee, adică în mijlocul sistemului. Asta este o întrebare validă. Poţi să rămîi liber în mijlocul unui sistem care ciunteşte din libertate ca s-o facă vandabilă? Mi-a convenit şi critica, mă pune şi pe mine pe gînduri.

Poate ar fi interesant, aici, în Moldova, să-şi dea seama nu atît de proiectul meu, cît de spaţiul ăsta. E un subsol de bloc, la dracu-n praznic, undeva – pînă la urmă ce contează? Ca să faci o platformă, să te întîlneşti, să propui nişte lucruri şi să discuţi – poate fi şi asta o soluţie, nu trebuie să aşteptăm Guggenheim să vină să ne facă un muzeu în mijlocul oraşului. Există soluţii chiar în situaţii critice: dacă te concentrezi pe calitatea propunerii şi nu atît pe condiţiile ei, poate e mai bine. Dacă conştientizezi că eşti la margine, dedesubt, poate ai mai multă libertate decît dacă eşti în centru şi te vede toată lumea prin geamul unei vitrine. Nu sunt avocatul undergroundului şi al marginii, cred din contra, că artiştii contemporani merită centrul oraşului. Dar dacă nu-l ai, poate poţi crea un fel de mici nuclee de rezistenţă pe ici, pe colo – e ca un fel de război de partizani, partizani intelectuali. Şi de acolo poţi genera un discurs care va ajunge şi în centru.

Rezistenţă faţă de ce?

Cred că oamenii ăştia trebuie să reziste pur şi simplu. Deşi  ar putea abandona mîine, trebuie să stea şi să facă nişte lucruri. Dacă nu ai condiţii să faci artă, atunci de ce s-o mai faci, nu? Rezistenţă înseamnă să te opui acestui discurs şi să spui “nu, eu fac în continuare, îmi găsesc condiţiile s-o fac – chiar dacă sunt minimale, mai precare, mai nu ştiu ce”. Trebuie să îţi permiţi să fii critic sau mofturos, să nu-ţi convină. Cred că principalul lucru aici e că, indiferent de cît de deschis spre artă contemporană este acest oraş, oamenii şi-au luat soarta în mînă şi-şi creează singuri deschidere. În ceea ce mă priveşte, eu rezist şi prin faptul că locuiesc încă în Bucureşti şi n-am plecat încă în Londra sau New York. Stau în continuare tocmai că mi se spune, indirect, să plec. Şi eu nu şi nu, eu o să stau. Să plece ei. Deci dacă eu, cu discursul meu, pot să ajung la mari muzee, toată lumea poate. Nu mai există scuze – n-avem condiţii, n-avem bani, nu putem, nu ne lasă. Eu sunt în aceeaşi condiţie ca şi tine, dar am ajuns. Deci? Asta e.

Şi mai sunt şi ziarele pe care le dai gratis…

Da, dar asta o face mai mult soţia mea, Lia, într-o latură pe care nu aş numi-o activistă, ci mai mult comunicativă a artei. Lumea uită că trei chestii pe perete nu înseamnă doar chestii pe perete, înseamnă un plasament al unui discurs într-un cadru de alte discursuri şi într-o istorie a artei contemporane care e destul de consistentă. Lumea se uită la noi, ca şi la literatura tînără, aşa, cu un pic de superioritate, dar lucrurile stau altfel. Toate fazele astea experimentale au o istorie. Ce fac este mainstream. Nu sînt alternativ. Asta e. Ceea ce se întîmplă în galeria din centrul oraşului Chişinău nu mai găseşti nicăieri in lume, decît în galerii minore, care nu contează. Muzeele internaţionale importante expun arta de genul celei pe care o fac eu, din zona mea.

Povestea cu ziare date pe gratis ţine de o înţelegere mai altruistă a artei: “dacă eu ştiu şi pot, trebuie să împărtăşesc”. Tactica asta vine din moştenirea comunistă, cînd nu erau destule cărţi şi le  cumpărai pe sub mînă, aşa ca nu le puteai discuta cu nimeni decît dacă le împrumutai. Aşa facem şi acum.

În ce mod îţi asumi trecutul ăsta comunist?

Este parte din mine. Ştii, eu zic întotdeauna că sunt un ex-comunist postmodern. Ex, post… sunt mereu în afară la ceva, după ceva. Mi-l asum, pentru că aşa am crescut – iar acum am o perspectivă nu romantică, ci mai reală asupra societăţii respective, lucru care o să-i enerveze pe prietenii mei de dreapta din România, dar nu prea am ce să le fac. Nu văd neapărat lucrurile bune, văd lucrurile diferite de atunci. Nu pot s-o reneg, pentru că am trăit în vremurile acelea. Dar am trăit şi schimbarea – şi, mai ales, valorizez pozitiv schimbarea asta.

O chestie care aminteşte întotdeauna de comunism e cenzura. Na, în fine, există şi o altă chestie, ceva mai complexă, şi care am impresia că funcţionează şi pentru tine – autocenzura.

Da, există la mine autocenzură, şi o să-ţi spun şi de ce – eu sunt pentru o lume mai intelectuală, nu am de gînd să-i creez probleme omului care mă invită şi care mă pune în situaţia să mă exprim, îmi creează contextul, nu am de gînd să-l pun într-o situaţie proastă, că eu aş fi marele artist care îşi vede de treabă şi pe care îl doare în fund de ce se întîmplă cu organizatorul după ce eu plec. Nu ştiu dacă i-aş zice autocenzură, ci mai mult control. Un control pe discurs. Pentru că eu cred că intelectualul are si responsabilitatea discursului lui. Nu arunci în societate nişte statement-uri, că-ţi trec ţie prin cap şi după aia n-ai nicio vină. Ai. Sunt lucruri de care îmi dau seama că e mai bine să nu mă ating. Dacă există o problemă spinoasă într-un loc, încerc s-o tratez, dacă ştiu că e spinoasă, un pic mai abstract, nu aşa de literal. Nu să pun numele şefului de stat sau aşa ceva. Poate o fac ca idee. Încerc să găsesc soluţii la probleme care pot genera cenzură. În locurile în care sunt probleme, întreb care sunt ele şi încerc să mă duc cît mai aproape de ele, poate să le ating. Nu cred că asta e lipsă de curaj, şi nici nu cred că lucrurile curajoase trîntite grămadă duc la ceva bun. Se întîmplă în artă diverse scandaluri care nu duc la discuţii interesante. Suntem o lume a spectacolului şi interesează audienţa, nu conţinutul. Totul e un soi de scandal în care ne umplem de ură unii pe alţii. Nu aia e important. Diverse concepte sunt folosite în mod abuziv – libertate de expresie, dar ce-i asta? Asum-o, de unde pînă unde, cum, cît, nu aşa, numai la nivel declarativ. Pe de altă parte, dacă cineva va fi cenzurat, chiar dacă arta lui nu-mi place, o să fiu de partea lui…

Fotografii de Nata Moraru

Cum funcţionează discursul tău în interiorul discursului mai larg al artei contemporane?

Mediile artistice, în general, în lume, s-au unificat. Vorbesc pe aceleaşi surse, au aceleaşi citate, au aceleaşi resurse intelectuale. Şi atunci începi să te înţelegi foarte bine cu ăla din Santiago de Chile sau din Graz sau din Cannes. Avem lucruri comune. Cîteodată nu am lucruri comune cu oamenii din blocul în care locuiesc în Bucureşti. Invitaţia de a participa la Intervenţii este lucrul pe care îl am în comun cu organizatorii de aici – interesaţi de spaţiul public, ca şi mine.

Aici in subsolul asta de bloc sunt la mine acasă.

Articol realizat pentru Revista PUNKT în anul 2008, adaptat ușor la azi. Dar lucrurile pe care le spune, precum și cele pe care le desenează, rămân perfect actuale și azi. Va urma un interviu proaspăt de Alexandru Vakulovski în ediția specială din august a revistei, ilustrată de Dan Perjovschi.

Не «социальная», но эмоциональная связь в городских плакатах Даши Чегаровской.

Picturile sale sunt adevărate decoruri pentru poveşti, colorate foarte viu şi pline de magia proprie imaginaţiei copiilor. Patricia spune că lucrările-i sunt explorări ale căilor prin care experimentăm mediul. Eu văd în lucrările ei un mediu nou, cu forme calde (are o predilecţie pentru sfere) şi culori pure (utilizează mult contrastul).

Sper să vă placă această călătorie în grădinile psihedelice ale Patriciei şi să vă facă vara şi mai plină de minuni.

Iată ce spune Ben despre grafica sa: “To date most of my work consists of imaginative, minutely detailed ink drawings. My compositions often combine time-honored motifs such as the nude and self-portraiture along with bizarre landscapes and imaginative creatures. Through my work, I’m trying to come to grips with the juxtapositions in life between the mundane patterns and the extraordinary peculiarity that life exists in the first place.” („Cea mai mare parte a lucrărilor mele sunt compuse din imaginer și constituie desene cu detalii foarte minuțioase. Compozițiile mele combină adesea motive care rezistă în timp: nuduri și autoportrete sau peisaje bizare și creaturi imaginare. Prin lucrările mele încerc să prind juxtapunerile din viață, mereu între fonduri bizare și ciudatul fapt că viața însăși există”).

Născut în 1979, Ben şi-a petrecut copilăria şi trăiește în continuare în Washington DC şi este licențiat în arte plastice. Sper ca lucrările lui să vă rupă un pic de la cotidian şi să vă facă să visaţi.